OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O revista americana, Megaera (www.megaera.org), va publica o antologie cu cele mai bune texte aparute in cei cinci ani de aparitie pe care tocmai i-a implinit. Printre textele selectate de editorii din Salt Lake City, Darrell Moore si Patrick Orlob, se afla si Interneci de Doru Stoica, aparut in nr. 18, in vara 2004.
Doru Stoica s-a nascut in Ploiesti, la 19 decembrie 1971. In 1995 a absolvit Facultatea de Utilaj Petrolier din cadrul Universitatii de Petrol si Gaze, iar in prezent lucreaza la un institut de proiectari din domeniul petrolului. In SF a debutat cu grafica, in 1993. Prima proza publicata a fost Paznic de noapte (1994, Jurnalul SF). N-a scris mult, a publicat si mai putin. Este prezent in antologiile Motocentauri pe acoperisul lumii (Editura Karmat Press, 1995) si Romania SF 2001 (ProLogos, 2001). In Almanahul Anticipatia 1995 a publicat un text scris in colaborare cu Danut Ivanescu. Are un volum de proza scurta, Intre bariere, care asteapta sa intre la tipar. Cam de mult asteapta.

Proza lui Doru Stoica este un science-fiction scris cu mijloacele realismului magic. Iar rezultatul este incintator, textele lui se citesc si se recitesc cu mare placere, fac parte din acea categorie care creeaza dependenta, care transforma lectura in viciu. Uneori, elementul SF lipseste desi, citind, putem sa juram ca este acolo. Asa se intimpla si in textul selectat de editorii americani. Povestirea Interneci a fost publicata pentru prima data in Lumi Virtuale nr. 27-29, aprilie-iunie 2002 (www. geocities.com/lumivirtuale/lumi27/ds27.htm). Chiar de la inceput e descris Vasile, primul om din sat care trecuse printr-o universitate, „intr-o zi cind l-a pus dracul sa aduca vorba de Internet, vreo doua ore au inghetat paharele pe mese, tuica n-a mai avut gust, chelnerita n-a mai unduit din solduri, tigarile s-au fumat singure, mustele au zacut in extaz pe buza paharelor, ciinii maidanezi si-au blocat cozile pe stinga si toate celelalte au intepenit in nemiscare, am ascultat cu totii impietriti povestea scrisorilor care se duc singure la mocofani, a pozelor cu femei goale pe care le gasesti gratis peste tot, a filmelor si manualelor de taierea pomilor, a muzicii lautaresti si a retetelor de gatit porcul pe care le gaseai numai apasind citeva butoane“. Minune mare! „Dintre toti desteptii satului tot Mutul lui Tilina s-a gasit sa vorbeasca, asa stilcit cum putea el, ce-ar fi mai neica sa ne facem si noi un interneci al nostru aci in sat.“

Aventura incepe la caderea iernii, cind „cosurile caselor fumegau molcom de parca in fiecare din ele ar fi stat cite un urias adormit cu tigara in coltul gurii“, si nici n-ar fi putut incepe altfel. Doar iarna este anotimpul povestilor: „eu si Tarie ne reluaseram obiceiul colindului, adica de cum se facea ziulica o luam de la capul satului si gustam toate tuicile cunoscutilor, pe stinga mergeam, dupa aia ne intorceam pe dreapta si tot asa, istoricii au zis dupa aia ca asta ar fi fost prima magistrala secventiala de date sau prima indexare structurata“. Apoi au inceput sa duca lucruri de la unul la altul, „cam asa functiona si Internetul mare de la oras, trimitea lumea cite ceva cu el“, iar cind s-au intilnit cu Vasile acesta le-a zis „nu fiti prosti, se fac bani grasi din chestia asta, asa ca ne-am apucat sa luam taxe de conectare in retea, vrei sa trec in fiecare zi pe la tine mosule, baga linga tuica si doi poli pe ora“ si le-a scris cu var pe pufoaice: „email comunal – sat Cerbeni judetul Prahova“. Au carat de toate, de la unul al altul, pina si o moarta pe care au uitat-o in zapada: „uite, Tarie, ce-ai facut, ai pierdut atasamentu’“.

Apoi „daduse boala chatului in sateni, nu se mai saturau trimitindu-si vorbe in doi peri, Tarie, zi-i asa Tilinei, facea Rica Panau... si rinjea scotind dintii galbeni la vedere, Tarie se incrunta, se chinuia sa tina minte rinjetul, ajungea la destinatar si reproducea zimbetul schimonosindu-l cum putea si el, Tilina se hlizea, al dracu’ nebun mai e si Panau asta, raspunde-i lol, ne intorceam la Panau, a zis lol femeia, mai ai treaba cu noi?“. Apar virusii, pagina de eroare 404, satul se transforma intr-un sat virtual, dispare din scripte, e taiat de pe lista impozitelor, nimic nu mai misca: „timpul se rupsese in halci mari si zdrentuite si curgea ca un riu de untura caliie, toate se paragineau si numai uneori mai vedeai cite o umbra strecurindu-se prin curti spre privata, cu timpul au incetat si astea, umblam de colo colo ciocanind la porti, nimeni nu deschidea dar noi incercam la toate, pina intr-o zi cind cineva ne-a cerut sa-i aducem dracului o carte. Si i-am adus“.

Aceasta este lumea lui Doru Stoica, aceeasi pe care o gasim in majoritatea textelor lui, un sat romanesc conectat prin mijoace proprii la contextul mondial, cu locuitori pentru care nimic din ceea ce este omenesc nu este strain, descurcindu-se, ca tot romanul obisnuit sa „asimileze“ produsele – prea scumpe – de import, recreind lumea, lumea larga, cea globalizata. Iar daca globalizarea asta nu trece si pe la ei prin curte, o fac ei sa treaca, fir-ar...
Spuneam ca Doru Stoica scrie putin si publica si mai putin. Si totusi – sau poate tocmai de aceea – cind apare un text de-al lui, vestea se raspindeste cu iuteala – ca doar de-aia avem Internet! – si incercam sa facem rost de el. Uneori, e de-ajuns sa-l trimita unui prieten, ca deja se afla, curg cererile. De aceea si zicea el, intr-o convorbire pe care am avut-o zilele trecute, referitor la un text de-al lui: „din cite stiu eu, pina in prezent zice-se ca numai pe net ar circula, dar eu nu l-am vazut“. Cu toate astea, „inca mai visez la carti pe hirtie“.

Despre literatura romana si receptarea ei de catre public, spune: „Poate ca noua ne lipseste literatura de cumparat in gara si de citit in tren, productia si consumul ei. Poate fi un handicap pentru ca uneori dintre cititorii de maculatura se pot ridica cititori de valori. Nu poti scoate cititori de Borges din microbisti, dar mai ai o sansa sa ii scoti din cititori de romane politiste“.