OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am lasat pentru aceasta saptamina Dosarul de autor publicat pe site-ul RomaniaSF online (www.rosf.ro), pentru ca merita un tratament special.
Autorul, Dumitru Claudius Statescu, este una dintre noile voci, in plina afirmare, ale literaturii F&F romanesti. S-a nascut in Bucuresti, in 1980. A absolvit Facultatea de Medicina si Farmacie din Capitala in 2004, iar in prezent este medic rezident la Spitalul Clinic de Urgenta Bucuresti. A debutat in anul 2006 cu povestirea Adevarul despre Eden, publicata in suplimentul Literatura si Artele Imaginarului al cotidianului Obiectiv – Vocea Brailei.

Acum, stiind cite ceva despre Statescu, am putea intelege titlul sub care este plasat dosarul: Dumitru Statescu – un nou Sebastian Corn?. Eu sper, pentru binele tinarului autor, sa nu fie un nou Sebastian A. Corn, sa fie doar Dumitru Statescu. Fiecare se vrea a fi o voce unica si, sint convins, Statescu si-o cauta pe a lui. Apropierile astea care tin mai mult de marketing si de PR mai mult dauneaza. Mai ales atunci cind nici nu au acoperire, cum este cazul de fata. Au mai existat (inca exista) scriitori care sint medici. Chiar si in F&F. De ce tocmai Corn? Sa-l lasam Statescu. E mai bine asa.
Dosarul contine trei povestiri.

Adevarul despre Eden. In primul rind eu devin circumspect cind mi se baga sub nas texte al caror titlu incepe cu „adevarul despre...“. Stiu, este o stratagema de a atrage cititorul, dar... este autorul detinatorul adevarului? La urma urmei, povestile nu sint „adevaruri“, sint doar fictiuni si in asta si consta farmecul lor. Textul lui Dumitru Statescu face parte din categoria „misterelor creationiste“, creatia divina fiind una dintre temele des abordate de scriitorii de literatura fantastica (uneori cu accente F&F). Statescu propune o creatie in care „nesabuitul“, membru al Ghildei Creatorilor, „nascocise un tip de evolutie prin mutatii autoinduse in genotipuri instabile“ care, evident, ii scapase de sub control. Nici inteligenta artificiala cu care-si dotase creaturile n-a reusit sa impiedice dezastrul: acestea au fugit din arealul construit pentru ele („clima perfecta, hrana din belsug, tot ce si-ar fi putut dori vreodata... O gradina de vis pe care o numise Eden“) si l-au facut de ris in fata Ghildei. Le-a alungat din Eden si a luat-o de la cap.

Le-a construit un univers, finit, in care ele sa se dezvolte. Si s-au distrus singure. Le-a salvat pe doua dintre ele care, la rindul lor, au fugit. Cam incurcate caile Domnului, dar si ale prozei care se termina cu „isi freca palmele incintat, pentru ca tocmai ii venise o idee grozava“. Adica alta greseala: sa termini un text fara sa-l termini, sa lasi cititorul intrebindu-se „oare ce-a vrut sa spuna autorul?“. Cred ca este un pacat al autorilor romani acela de a simboliza prea mult, de a incerca sa spuna „lucruri destepte“ in loc sa spuna, pur si simplu, o poveste. Mai ales cind autorul are si instrumentele necesare.
Dumnezeul unei lumi marunte. Incepe cu o propozitie care intr-adevar prinde cititorul (si pe cel care vrea „doar o poveste“, dar si pe cel care cauta si maiestria scriitorului): „Una dintre cele mai vechi amintiri ale lui Anton era un vis“. In acel vis, Anton, copilul, intra in cofetaria de la capatul strazii, se strecura pe linga vinzator si infuleca pe saturate bunatatile. Vinovatia si teama generate de acest vis l-au urmarit ani de zile.

Vinovatie pentru ca Anton era un copil bun, iar teama era teama ca „intr-una sau alta dintre nopti visul nu avea sa se mai incheie ca de obicei, destramat de lumina zorilor, si ca va ramine prizonier pentru totdeauna pe meleagurile acelea deopotriva minunate si inspaimintatoare“. Si ii mai era teama de ceva: ca, intr-o zi, va uita ca nu mai este in vis, va intra pe furis in cofetarie, se va infrupta din bunatati, numai ca, de data asta, vinzatorul cel gras il va prinde si il va pedepsi. Cum de ce ti-e frica nu scapi, lucrul se intimpla intr-o seara in care Anton se intorcea acasa cu teama, se terminase scoala si el ramasese repetent. Numai ca vinzatorul nu-l prinse, paru sa nu observe nimic. „Astfel afla Anton ca visele puteau deveni realitate.“ Reusi sa burduseasca cu bani contul familiei evitind evacuarea pentru neplata chiriei, reusi sa puna mincare pe masa in fiecare zi. Apoi „Anton invata sa schimbe lumea“. Dupa care a plecat. A creat munti, riuri, specii de fluturi. A calatorit in timp si spatiu. A schimbat tot ce a vrut si a aflat ca „nimic nu era fix, nimic nu era neclintit in lume“. A aflat chiar ca exista mai multe realitati si ca, in orice clipa, ar putea alege oricare dintre ele sau le-ar putea schimba dupa bunul plac. Si asa a ajuns la concluzia ca „era stapinul absolut al unui regat impalpabil, paznicul propriei sale temnite, dumnezeul unei lumi marunte“.

Urmarea? Dar sa nu povestesc chiar tot... Un text bine condus, poate si pentru ca autorul s-a eliberat de „inchisoarea“ simbolisticii si a insistat mai mult pe personaj si pe trairile acestuia.
Pulbere in vint. Isaac, caruia i s-a aratat Iahveh in vis, pleaca spre marginea lumii, in pustiul Saar, unde Iahveh isi va implini fagaduiala facuta stramosului lui Isaac, si anume aceea de a face o marturisire...
Sint curios sa-l vad pe Dumitru Statescu oferind cititorilor si texte de alta natura, cu teme diverse, cu diferite abordari ca scriitura.
Si, ca sa revin la apropierea de Sebastian A. Corn, as zice ca da, ar fi totusi ceva ce Statescu ar putea lua de la Corn: pofta si puterea de a scrie. Statescu este mult prea zgircit deocamdata cu scrisul sau. Ar trebui sa scrie mai des, mai mult. Pofta mai vine si mincind, lucru foarte adevarat si cind e vorba de scris.
Si cu aceasta am incheiat povestea site-ului RomaniaSF online. Intre timp a aparut primul numar al revistei electronice Nautilus (la adresa http://www.nautilus.nemira.ro) si un nou numar, 1-2/2008, al revistei electronice Pro-Scris (http:// proscris.110mb.com). Despre acesta din urma vom vorbi saptamina viitoare.