OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 
În luna august, publicam aici un articol cu titlul „Vara împăcării noastre?“, așa, cu semn de întrebare, încercînd să descifrez în ultimele întîmplări din sefeul românesc, în ultimele luări de poziție, ceva care să ducă (măcar asimptotic, ziceam pe vremuri) spre o situație normală (unii îi zic ideală) în fandomul românesc renăscut. Că de renăscut a renăscut, asta e clar, se petrec lucruri, au ieșit în față oameni care, pînă mai ieri, stăteau în fața televizorului într-o tentativă de a fi buni cetățeni sau în fața vreunei cărți într-o încercare de a fi la curent cu ce se mai publică prin lume (și prin țară, uneori).
Încercam, cu alte cuvinte, să găsesc germenii unei noi perioade faste în sefeul românesc, că prea apar cărți, reviste, cenacluri, ca să nu se lase și cu ceva mai profund, mai consistent.

Cu cîteva zile în urmă, în numărul 33, pe octombrie, al revistei Nautilus, Rudi Kvala publica un editorial cu titlul „Excedent şi PIB sefistic“. În editorialul cu pricina, se face o trecere în revistă a întîmplărilor sefiste din acest an și reiau lista, cu unele adăugiri, pentru că merită: Clubul Helion din Timișoara și Cenaclul ProspectArt din București funcționează cu motoarele încinse (aș mai adăuga Cenaclul „H.G. Wells“, tot din Timișoara, și sînt convins că, la Iași, George Ceaușu și echipa de la Cenaclul Quasar nu au depus armele, merg și ei mai departe, chiar dacă nu sînt o prezență constantă pe Internet – oare de ce? –, iar Craiova este vie prin contribuțiile publicistice ale lui Dodo Niță, Viorel Pîrligras și Victor Martin); revista Helion apare on-line din două în două luni (ultima apariție este nr. 4/septembrie), revista Nautilus – tot on-line –, lunar (cel mai proaspăt număr e pe 33/octombrie, cum ziceam), a apărut primul număr al unei noi reviste tipărite, Galileo, care are și un site actualizat zilnic cu știri și articole; în acest an, am avut parte de lansări de carte românească F&SF la Bookfest (Mircea Opriță, Oliviu Crâznic, Michael Haulică, Oana Stoica-Mujea, Claudiu Simion) și la Centrul Cultural Calderon (Cristian-Mihail Teodorescu); tot la Centrul Cultural Calderon a avut loc vernisajul expoziției Other Worlds a graficienilor Alex Popescu, Dragoș Jieanu și Ioan Dumitrescu; tineri autori publică frecvent în reviste și antologii, apropiindu-se de debutul editorial (Ștefana Cristina Czeller) sau de cea de-a doua carte (Ciprian Mitoceanu); tot în domeniul editorial, s-a urnit cel mai mare proiect de pînă acum din sefeul românesc, Seniorii imaginației, o integrală a sefeului românesc (Editura Eagle, în parteneriat cu Societatea Română de Science Fiction și Fantasy), din care au fost lansate deja primele cinci volume, semnate de Mihail Grămescu, Mircea Opriță, Gheorghe Schwartz, Dănuț Ungureanu și Voicu Bugariu. În acest proiect au fost incluse și două antologii-mamut, Marea antologie a anticipației românești, coordonată de Mircea Opriță, o antologie tematică, și Viitorul așa cum a fost, o antologie cronologică din 1955 pînă azi, coordonată de Ștefan Ghidoveanu, ambele antologii însumînd peste 30 de volume. Și poate, cum ziceam la prezentarea acestor proiecte, cele două antologii (plus celelalte volume apărute) vor fi depuse la biroul istoricului literar care a scris în a sa istorie că „După 1989, s.f.-ul românesc pare să fi dispărut“.

Cîteva rînduri se cuvin dedicate și evenimentelor externe, puține, dar consistente: participarea, după mulți ani, a unei delegații care a reprezentat România la Convenția Europeană de SF (Cieszyn, Cehia/Polonia), de unde s-a întors cu un premiu pentru cea mai bună revistă (site-ul SRSFF – www.srsff.ro) și un premiu de încurajare, destinat tinerilor autori (Brîndușa Luciana Grosu); publicarea, la o editură americană, a romanului Abația de Dan Doboș; din trecutul recent mai sînt de menționat prezențele lui Lucian Merișca și Costi Gurgu în antologii apărute pe piața de carte anglo-saxonă; la astea se adaugă multiplele prezențe internaționale ale creatorilor români de bandă desenată.
N-am cunoștință de toate cîte ne mai așteaptă pînă la sfîrșitul anului, dar cîte ceva tot am aflat: vom avea la Gaudeamus cel puțin două volume noi de autori români (poate și o antologie?), plus cîteva numere de revistă (Helion, Nautilus, Galileo), și...
Și? Și?

Și... să nu ne grăbim, să nu vrem totul deodată. Să conștientizăm că s-au făcut eforturi de apropiere din toate părțile (dar s-a și privit peste gard, ca răspuns, și nu mă refer doar la o anumită tabără/grupare, că nicăieri nu sînt doar îngeri sau doar demoni, adică sîntem personaje complexe, domnilor!) și că, acum, ne aflăm într-un moment bun, în care principalii actori par să-și dea mîinile peste genuni într-o tentativă de a trece (puntea – îi vine drăcușorului din mine să spună... sau o fi fost frate-su?) peste ce-a fost și de a ne vedea – împreună! – de ce va fi. Da, am mai zis-o și eu, au mai spus-o și alții, mulți alții: împreună vom învinge. Mai ales noi, mai ales acum, mai ales aici.
Ce vom învinge? Păi, cum ce? Orgolii, înfumurări, grija pentru capra vecinului...
Asta nu înseamnă că fiecare dintre noi, separat, nu-și va putea duce la împlinire proiectele. Dar cred că, totuși, împreună, vom reuși mai mult. Paradoxal, vremurile (cine naiba a stat să le caute-n coarne?) ne sînt prielnice, sîntem mulți, sîntem buni, vrem, știm,  putem. N-ar fi păcat să pierdem clipa? Ei, clipa... Dacă nu sîntem acum în stare să profităm de împrejurări, să profităm de puterea de muncă pe care o avem, de ideile pe care le avem...
Nu, n-o să ne bată cine nu bate cu bățul. Dar nu ne va fi nu-știu-cum pe la nas, cum zicea bunică-mea? Ce vom răspunde cînd vom fi întrebați: Ați avut totul pe mînă și ce-ați făcut? Ați avut puterea și cum ați folosit-o? Ați avut libertatea și ce-ați făcut cu ea? (Și acum îmi vine în minte acel poem, Hanibal al lui Eugen Jebeleanu. Să scuipăm în sîn!)

Pentru că de răspuns, într-o zi, vom răspunde. Măcar atunci cînd ne vom uita în oglindă. Măcar atunci cînd vom număra cărțile autorilor români de F&SF, antologiile, revistele. Sau cînd ne vom uita în ochii debutanților de azi.
De fapt, spusele mele nu sînt un reproș, sînt un îndemn. E de bine, adică.