Ne-am obişnuit să vorbim despre
generaţii literare, despre optzecişti, nouăzecişti, douămiişti...
Dar e corectă această împărţire, pe decade? Nu cumva ceea
ce se întîmpla prin ’98-’99 era cam acelaşi lucru cu
ce se întîmpla prin 2002-2004? Nu cumva autorii sînt
aceiaşi?
Poate că ar trebui să privim
„generaţiile“ sefiste (mă refer doar la literatura F&SF,
dar, ştiţi cum e, orice asemănare...) în funcţie de mediul
în care s-au format, de ceea ce le-a format, de fapt, de
perioadele de emulaţie.
Optzeciştii au apărut prin
cenaclurile înfiinţate cu ceva ani în urmă, de ei sau
de alţii. În 1969, la Bucureşti se înfiinţa Cenaclul
care avea să se numească mai apoi Solaris, la Timişoara se
înfiinţa Cenaclul „H.G. Wells“, iar în 1979, la
Iaşi, lua fiinţă Cenaclul Quasar. Pe la mijlocul anilor ’80, Dan
Merişca avea o evidenţă a circa 75 de cenacluri SF. Apăruseră
fanzinele – se spune că primul ar fi apărut în 1972,
realizat de Cenaclul Solaris, în acelaşi an în care a
avut loc şi primul ROMCON (Convenţia Naţională de SF) –, pe
ici, pe colo, diverse reviste studenţeşti sau literare mai publicau
cîte un supliment dedicat sefeului. Mari realizări au fost
almanahurile Anticipaţia (primul, în 1983) şi antologiile cu
teme SF, în care tinerii scriitori au debutat „oficial“. O
parte dintre optzecişti au reuşit să-şi publice volumele de debut
chiar în acei ani (Mihail Grămescu – Aporisticon, 1981;
Alexandru Ungureanu – Marele prag, 1984; Cristian Tudor Popescu –
Planetarium, 1987; George Ceauşu – Înstelata aventură, 1988
etc.). Alţii au aşteptat vremuri mai bune şi au debutat mai
tîrziu, după zece ani (Ovidiu Bufnilă – Jazzonia, 1992;
Dănuţ Ungureanu – Marilyn Monroe pe o curbă închisă,
1993; Silviu Genescu – T de la SFÎRŞIT, 1994; Lucian Merişca
– Aventuri în Ecxterrior, 1998; Lucian Vasile Szabo –
Seninul cerului de sticlă, 2000) sau chiar după douăzeci de ani
(Marian Truţă – Vremea renunţării, 2008, Cristian-Mihail
Teodorescu – SF unu, 2008).
Nouăzeciştii s-au afirmat, în
principal, în cele două reviste care s-au impus – şi au
reuşit să impună cîţiva autori – în anii ’90,
Jurnalul SF şi CPSF Anticipaţia. Era vremea „turismului SF“, a
deselor convenţii la care participau o sută, două sute de fani,
era vremea proliferării fanzinelor – aproape fiecare cenaclu avea
fanzinul lui –, a suplimentelor SF apărute în cotidiane şi
reviste, era vremea cristalizării unor grupuri la Iaşi, Cluj,
Bucureşti, Timişoara, Ploieşti, pentru care sefeul însemna
un anumit mod de a scrie, pe care încercau să-l promoveze. A
fost, poate, perioada cea mai fertilă a sefeului românesc,
dacă e să judecăm prin prisma cantităţii de texte publicate şi
a numărului de autori ieşiţi pe piaţă. Se publicau cam cinci
sute de texte pe an (cel puţin jumătate româneşti) şi au
fost zeci şi zeci de autori care au avut măcar o povestire
publicată. Au fost cîţiva ani (1992-1996) de „maxim avînt“.
Cu ce am rămas din asta?
Dintre autorii anilor ’90, au reuşit
saltul de la povestirea publicată în reviste la volum
Sebastian A. Corn (Aquarius, 1995), Jean Lorin Sterian (Balthazar şi
hazardul, 1997), Liviu Radu (Trip-Tic, 1999), Ona Frantz (Sfîşierea,
1999), Andrei Valachi (Sheila, 1999), Costi Gurgu (Ciuma de sticlă,
2000), Ladislau Daradici (Întîlnire cu cei care am fost,
2000), Cătălin Sandu (Duel cu ceaţă şi lotuşi, 2000), Florin
Pîtea (Necropolis, 2001), Bogdan-Tudor Bucheru (Atingerea,
2001), Don Simon (Împotriva Satanei, 2001), Dan Doboş (Abaţia,
2002), Robert David (Turnurile gemene, 2003), Ana-Maria Negrilă
(Oraşul ascuns, 2004), Marian Coman (Nopţi albe, zile negre, 2005).
Doru Stoica de-abia a debutat (Între bariere, 2009), pe Dănuţ
Ivănescu încă îl mai aşteptăm. După cum vedeţi, şi
ei înşiraţi pe zece ani.
Dar douămiiştii? Există? Au apărut?
Cînd?
Nu putem lua în considerare
începutul acestui deceniu. Revistele au luat o scurtă pauză
(totuşi, au existat Ficţiuni, între 1998-2003, şi Lumi
Virtuale, în format electronic, între 2000 şi 2004, dar
impactul nu a fost ca cel al JSFF-ului sau al Anticipaţiei),
editurile erau şi ele într-o gaură neagră... Cam prin
2005-2006 s-a ieşit din acest impas şi, timid, au apărut cîteva
reviste: Lumi Virtuale (varianta pe hîrtie), Fiction.ro,
Helion, Nautilus (format electronic), Sci-Fi Magazin. Editurile şi-au
revenit, iar Nemira, Rao, Corint Junior, Tritonic, Millennium Press
au pus umărul la formarea unei pieţe adevărate de F&SF.
Ultimele două au publicat chiar autori români, scoţînd
în evidenţă nume noi care ar putea constitui acea generaţie
douămiistă despre care vorbim. Cenaclurile şi-au reluat
activitatea: fie clasice – Helion, H.G. Wells, Quasar, mai nou,
ProspectArt –, fie virtuale – AtelierKult. O primă antologie
AtelierKult (2005) ne-a adus sub ochi texte ale unor debutanţi ca
Paul Tudor şi Roxana Brînceanu (ea a şi publicat în
2006 un roman, Sharia). Între timp, pe atelier au apărut nume
noi, precum Ioana Vişan, Mircea Coman, Ştefana Czeller, Andrei
Gaceff, Cătălin Maxim, Robert Coller, Mioara Musteaţă. Printre
cei care au debutat în revista Nautilus s-au remarcat Balin
Feri, Narcisa Stoica şi aceeaşi Ştefana Czeller, toţi trei cu
potenţial de a debuta în volum foarte curînd.
După sefeul „politehnico-ştiinţific“
al anilor ’80, după cyberpunkul şi mixarea sefeului cu
mainstream-ul din anii ’90, se pare că, în prezent, asistăm
la o altă mare mutaţie de teme şi motive folosite de tinerii
scriitori. Dincolo de fantasticul spre care se îndreaptă tot
mai mulţi dintre debutanţi, ne aflăm în faţa unei
pătrunderi a fantasy-ului pe piaţa literaturii de gen autohtone.
Poate că descătuşarea acestui gen, prin publicarea unor autori
importanţi ca Marion Zimmer Bradley, George R.R. Martin, Roger
Zelazny, Lois McMaster Bujold, J.R.R. Tolkien, Robert Jordan şi a
seriilor de romane pentru adolescenţi de la Corint Junior a făcut
posibilă apariţia unor tineri scriitori care au publicat, în
ultima vreme, fantasy: Mihaela Cogălniceanu, Oana Stoica-Mujea,
Raluca David, Sînziana Popescu.
1.Se pare că douămiiştii de-abia
încep să apară. Probabil deceniul viitor va fi al lor.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters