Autor: 
Categoria: 
Cea mai veche emisiune de SF din Europa, Exploratorii lumii de mîine, va avea, pe 14 august, ediţia cu numărul 100 de cînd se difuzează la Radio România Cultural (nu am luat în calcul şi reluările). Despre această emisiune am stat de vorbă cu Ştefan Ghidoveanu, realizatorul ei din ultimii 20 ani.
Spune-mi ceva din istoria acestei emisiuni. Cînd a început, cine a realizat-o înaintea ta...
Exploratorii lumii de mîine s-a numit la început Radiobiblioteca SF. Avea 30 de minute, ca şi acum, iar cea mai veche ediţie pe care am găsit-o eu este din 27 ianuarie 1982. Cum decizia înfiinţării acestei emisiuni a fost luată de conducerea Programului 3 al Radiodifuziunii Române după Romcon-ul de la Iaşi, din noiembrie 1981, cred că aceasta este şi prima ediţie difuzată vreodată. Redactor a fost Dan Ursuleanu, care s-a descurcat excelent în postura de sefist radiofonic şi a obţinut o „mărire“ a spaţiului de emisie la o oră, pe la sfîrşitul lui 1982, mi se pare, moment în care s-a schimbat şi denumirea în Exploratorii lumii de mîine. De atunci, emisiunea s-a difuzat neîntrerupt, cu două excepţii, prilejuite de evenimentele din Decembrie 1989 – care au dus la restructurarea Radioului public – şi de mutarea pe Radio România Cultural, după desfiinţarea postului Radio România Tineret şi trecerea acestuia pe Internet, sub titulatura de Radio3.net.
Cum ai ajuns să faci emisiunea? Îl ştiai pe Dan Ursuleanu? Lucrai în Radio?
După Romcon-ul de la Sibiu, din toamna lui 1982 – unde atît eu, cît şi Cenaclul „Modul 13 SF“ (al cărui preşedinte eram) ne-am făcut remarcaţi prin obţinerea mai multor premii naţionale şi prin propunerea de a organiza Romcon-ul din 1983 la Clubul Uzinelor „23 August“ din Bucureşti –, Dan Ursuleanu mi-a propus să colaborez la emisiunea sa cu un serial despre filmul SF, pe care l-am intitulat Uzina de vise. După un timp, am preluat şi rubrica de radiocenaclu, „Steaua polară“, care fusese susţinută, pînă atunci, de nume sonore, precum Alexandru Mironov, Adrian Rogoz, Victor Bîrlădeanu (nu sînt sigur dacă în această ordine, dar asta e mai puţin important!) şi pe care am reuşit s-o păstrez destui ani la un nivel suficient de bun, după spusele unora..
Ba chiar, la un moment dat, numele meu ajunsese să fie menţionat emisiune de emisiune, la fel cu acela al redactorului, ceea ce i-a nemulţumit pe şefii postului, care au hotărît că nu pot avea mai mult de două colaborări pe lună, faţă de patru sau cinci, cît avusesem pînă atunci. Ceea ce s-a şi aplicat, noroc de faptul că asta se întîmpla foarte aproape de 1989...
În 1990, Dan Ursuleanu a fost promovat director de relaţii publice al Radioului şi postul de redactor al emisiunii Exploratorii lumii de mîine a rămas vacant, fiind apoi scos la concurs. Am dat concursul, l-am luat şi, din 8 iunie 1990, am devenit realizatorul emisiunii mele de suflet, la care colaborasem deja peste şapte ani pînă atunci. Cam asta e...
Ai vorbit în emisiune, cu invitaţii tăi, despre cărţi, filme, jocuri, astronomie, OZN-uri... Îţi alegi tema şi în funcţie de asta cauţi invitatul, sau invers?
În principal, aleg tema, apoi caut invitatul, dar sînt şi situaţii în care procedez invers. Totul e în funcţie de conjunctură, iar cîteodată intervin factori care nu au nici o legătură cu SF-ul. Unii invitaţi nu vor să plece de-acasă sîmbăta (ziua în care se difuzează emisiunea), alţii consideră că prezenţa în direct nu-i avantajează, alţii, că onorariul primit (care este într-adevăr foarte modest) nu merită deranjul. Dar sînt şi persoane care vin pe gratis la emisiune, numai să li se ivească prilejul, şi care apreciază foarte mult mediul oferit de Radio România Cultural şi publicul legat de acesta. Cred, de asemenea, că mai contează şi atmosfera de la Exploratorii lumii de mîine, care este una destinsă şi prietenoasă, mai aproape de „taifasul“ românesc decît de „talk-show-ul“ american.
Spune-mi numele cîtorva invitați mai deosebiţi, mai greu de ajuns la ei.
I-am avut ca invitaţi cam pe toţi autorii, traducătorii, editorii, jurnaliştii de ştiinţă importanţi de după 1990, ca şi o serie de oaspeţi străini, printre care i-aş aminti, într-o ordine aleatorie, dată de trecerea timpului, pe David Anderson – la vremea cînd era directorul Centrului de Cercetări asupra Călătoriei în Timp, agenţie semiguvernamentală a SUA (!), Roberto Quaglia – scriitor italian vorbitor de limba engleză, pe care l-am „descoperit“ pentru România în 1992, la Eurocon-ul de la Freundenstadt (Germania), şi care a publicat mai multe cărţi în româneşte decît în italiană (!), Roberto Pinotti – ufolog italian care a reuşit să tulbure puţin apele în NATO prin cercetările şi descoperirile sale, Octavian Teodorescu – celebrul „OCTAVE“ din anii ’90, artistul care a demonstrat că, în România, muzica electronică poate să însemne nu numai Jean-Michel Jarre, Vangelis sau Kraftwerk şi, în fine, Cristian Tudor Popescu – într-o vreme cînd încă nu renegase apartenenţa sa la mediul SF.
Cum stai cu audienţa? Cine sînt ascultătorii tăi?
Nu m-am preocupat niciodată prea mult de cifrele de audienţă, cîtă vreme în fiecare ediţie a emisiunii sună cel puţin doi sau trei ascultători şi, crede-mă, sînt din toate regiunile ţării, din mediul urban, dar şi din mediul rural, tineri şi bătrîni, nepoţi şi bunici etc. Totul e în funcţie de tema emisiunii, de invitat, cine ştie... Or mai fi şi alte criterii pe care nu le desluşesc eu...
Cît despre ascultători, aceştia sînt pasionaţii de SF ca literatură bună, nu neapărat fanii grupaţi în cluburi şi cenacluri.
Nu regreţi vemurile cînd făceai reviste, almanahuri, îngrijeai colecţii de SF pe la edituri?
Ba da, dar cum nimeni nu s-a înghesuit în ultimii ani să-mi mai propună aşa ceva, subiectul pare a fi lipsit de importanţă.
La final, întrebarea obişnuită: ce mai face traducătorul Ştefan Ghidoveanu? La ce mai munceşte?
În prezent, la un roman semnat de Walter Jon Williams, The Praxis, primul din trilogia Dread Empire’s Fall, pe care-l traduc împreună cu soţia mea, Cristina Ghidoveanu. Este vorba despre un space opera de o factură mai aparte, în stilul deosebit al lui Williams şi care va apărea în toamna acestui an la Editura Leda.
Spune-mi ceva din istoria acestei emisiuni. Cînd a început, cine a realizat-o înaintea ta...
Exploratorii lumii de mîine s-a numit la început Radiobiblioteca SF. Avea 30 de minute, ca şi acum, iar cea mai veche ediţie pe care am găsit-o eu este din 27 ianuarie 1982. Cum decizia înfiinţării acestei emisiuni a fost luată de conducerea Programului 3 al Radiodifuziunii Române după Romcon-ul de la Iaşi, din noiembrie 1981, cred că aceasta este şi prima ediţie difuzată vreodată. Redactor a fost Dan Ursuleanu, care s-a descurcat excelent în postura de sefist radiofonic şi a obţinut o „mărire“ a spaţiului de emisie la o oră, pe la sfîrşitul lui 1982, mi se pare, moment în care s-a schimbat şi denumirea în Exploratorii lumii de mîine. De atunci, emisiunea s-a difuzat neîntrerupt, cu două excepţii, prilejuite de evenimentele din Decembrie 1989 – care au dus la restructurarea Radioului public – şi de mutarea pe Radio România Cultural, după desfiinţarea postului Radio România Tineret şi trecerea acestuia pe Internet, sub titulatura de Radio3.net.
Cum ai ajuns să faci emisiunea? Îl ştiai pe Dan Ursuleanu? Lucrai în Radio?
După Romcon-ul de la Sibiu, din toamna lui 1982 – unde atît eu, cît şi Cenaclul „Modul 13 SF“ (al cărui preşedinte eram) ne-am făcut remarcaţi prin obţinerea mai multor premii naţionale şi prin propunerea de a organiza Romcon-ul din 1983 la Clubul Uzinelor „23 August“ din Bucureşti –, Dan Ursuleanu mi-a propus să colaborez la emisiunea sa cu un serial despre filmul SF, pe care l-am intitulat Uzina de vise. După un timp, am preluat şi rubrica de radiocenaclu, „Steaua polară“, care fusese susţinută, pînă atunci, de nume sonore, precum Alexandru Mironov, Adrian Rogoz, Victor Bîrlădeanu (nu sînt sigur dacă în această ordine, dar asta e mai puţin important!) şi pe care am reuşit s-o păstrez destui ani la un nivel suficient de bun, după spusele unora..
Ba chiar, la un moment dat, numele meu ajunsese să fie menţionat emisiune de emisiune, la fel cu acela al redactorului, ceea ce i-a nemulţumit pe şefii postului, care au hotărît că nu pot avea mai mult de două colaborări pe lună, faţă de patru sau cinci, cît avusesem pînă atunci. Ceea ce s-a şi aplicat, noroc de faptul că asta se întîmpla foarte aproape de 1989...
În 1990, Dan Ursuleanu a fost promovat director de relaţii publice al Radioului şi postul de redactor al emisiunii Exploratorii lumii de mîine a rămas vacant, fiind apoi scos la concurs. Am dat concursul, l-am luat şi, din 8 iunie 1990, am devenit realizatorul emisiunii mele de suflet, la care colaborasem deja peste şapte ani pînă atunci. Cam asta e...
Ai vorbit în emisiune, cu invitaţii tăi, despre cărţi, filme, jocuri, astronomie, OZN-uri... Îţi alegi tema şi în funcţie de asta cauţi invitatul, sau invers?
În principal, aleg tema, apoi caut invitatul, dar sînt şi situaţii în care procedez invers. Totul e în funcţie de conjunctură, iar cîteodată intervin factori care nu au nici o legătură cu SF-ul. Unii invitaţi nu vor să plece de-acasă sîmbăta (ziua în care se difuzează emisiunea), alţii consideră că prezenţa în direct nu-i avantajează, alţii, că onorariul primit (care este într-adevăr foarte modest) nu merită deranjul. Dar sînt şi persoane care vin pe gratis la emisiune, numai să li se ivească prilejul, şi care apreciază foarte mult mediul oferit de Radio România Cultural şi publicul legat de acesta. Cred, de asemenea, că mai contează şi atmosfera de la Exploratorii lumii de mîine, care este una destinsă şi prietenoasă, mai aproape de „taifasul“ românesc decît de „talk-show-ul“ american.
Spune-mi numele cîtorva invitați mai deosebiţi, mai greu de ajuns la ei.
I-am avut ca invitaţi cam pe toţi autorii, traducătorii, editorii, jurnaliştii de ştiinţă importanţi de după 1990, ca şi o serie de oaspeţi străini, printre care i-aş aminti, într-o ordine aleatorie, dată de trecerea timpului, pe David Anderson – la vremea cînd era directorul Centrului de Cercetări asupra Călătoriei în Timp, agenţie semiguvernamentală a SUA (!), Roberto Quaglia – scriitor italian vorbitor de limba engleză, pe care l-am „descoperit“ pentru România în 1992, la Eurocon-ul de la Freundenstadt (Germania), şi care a publicat mai multe cărţi în româneşte decît în italiană (!), Roberto Pinotti – ufolog italian care a reuşit să tulbure puţin apele în NATO prin cercetările şi descoperirile sale, Octavian Teodorescu – celebrul „OCTAVE“ din anii ’90, artistul care a demonstrat că, în România, muzica electronică poate să însemne nu numai Jean-Michel Jarre, Vangelis sau Kraftwerk şi, în fine, Cristian Tudor Popescu – într-o vreme cînd încă nu renegase apartenenţa sa la mediul SF.
Cum stai cu audienţa? Cine sînt ascultătorii tăi?
Nu m-am preocupat niciodată prea mult de cifrele de audienţă, cîtă vreme în fiecare ediţie a emisiunii sună cel puţin doi sau trei ascultători şi, crede-mă, sînt din toate regiunile ţării, din mediul urban, dar şi din mediul rural, tineri şi bătrîni, nepoţi şi bunici etc. Totul e în funcţie de tema emisiunii, de invitat, cine ştie... Or mai fi şi alte criterii pe care nu le desluşesc eu...
Cît despre ascultători, aceştia sînt pasionaţii de SF ca literatură bună, nu neapărat fanii grupaţi în cluburi şi cenacluri.
Nu regreţi vemurile cînd făceai reviste, almanahuri, îngrijeai colecţii de SF pe la edituri?
Ba da, dar cum nimeni nu s-a înghesuit în ultimii ani să-mi mai propună aşa ceva, subiectul pare a fi lipsit de importanţă.
La final, întrebarea obişnuită: ce mai face traducătorul Ştefan Ghidoveanu? La ce mai munceşte?
În prezent, la un roman semnat de Walter Jon Williams, The Praxis, primul din trilogia Dread Empire’s Fall, pe care-l traduc împreună cu soţia mea, Cristina Ghidoveanu. Este vorba despre un space opera de o factură mai aparte, în stilul deosebit al lui Williams şi care va apărea în toamna acestui an la Editura Leda.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters