Autor: 
Categoria: 
Cristian-Mihail Teodorescu s-a născut în Bucureşti, la 19
octombrie 1966. Este fizician, cu un doctorat la Universitatea Paris Sud,
Franţa (1995), a lucrat la universităţi din Franţa, Germania, Anglia. În
prezent, este cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de
Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor (Bucureşti-Măgurele).
Volume publicate: SF Unu (Bastion, 2008), SF Doi
(Bastion, 2010 – premiile ARSFAN 2011, Premiul „Ion Hobana“ 2011). În 2010, a
primit Premiul SRSFF pentru cel mai bun autor. Din mai 2011, este preşedinte al
Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy (SRSFF).
Începem discuţia noastră abrupt şi îţi propun să abordăm
o temă mai puţin prezentă în discuţiile din ultima vreme: legătura dintre
profesia de bază a scriitorului (tu, de pildă, eşti fizician) şi activitatea
lui ca scriitor. Unde intervine meseria ta în proza pe care o scrii? În ce
texte? Şi cum?
Intervine destul de des, dar nu în mod direct. Poate
pentru că îmi place să mă cred o pasăre rară, un autor de „hard science
fiction“. Însă aş remarca un lucru: povestirile care-mi „ies“ (zic eu) cel mai
bine nu sînt din domeniul meu direct de competenţă. Ştii, probabil, că am
destul de multe povestiri despre inteligenţa artificială, eu nefiind deloc un
specialist în acest domeniu. Am făcut ceva programare la viaţa mea, mă ocup în
continuare de programe specifice pentru ce-mi trebuie mie la serviciu, dar nu
sînt deloc un specialist IT. Cu toate acestea, am „comis“ o sumedenie de texte
care se pare că au „prins“. Iarăşi, probabil că aş putea scrie ceva relativ de
succes pe teme de biologie sau de medicină, unde nu am decît cunoştinţe destul
de aproximative. Cred că nu voi reuşi niciodată să scriu un text viabil în care
ideea SF să fie strict din domeniul meu de competenţă maximă (fizica corpului
solid), deşi şi aici s-ar putea fabula frumos pe teme de supraconductibilitate,
decriptare cuantică, transmitere de informaţii cu viteze supraluminoase etc.
Cunoaşterea prea aprofundată a unui anumit domeniu îngrădeşte teribil
imaginaţia. Cînd îmi imaginez ceva din domeniul meu strict de competenţă, o fac
pentru a dezvolta ceva în realitate (o nouă idee, un nou concept, o nouă
experienţă) şi nu pentru a emigra de mînă cu această fabulaţie într-o realitate
textuală.
Cred că, de fapt, ceea ce folosesc cel mai des este
spiritul analitic, pe care mi l-am dezvoltat nu neapărat ca fizician, ci ca
„absolvent de real“. Am scris primele texte SF în clasa a X-a, cînd învăţam
pentru examenul de treaptă. Probabil că nu este o simplă coincidenţă. Atunci cînd
creierul meu se plictisea să decripteze probleme de algebră, geometrie,
termodinamică sau electricitate, se lăsa pradă unor altfel de fabulaţii, avînd
însă implementat filonul analitic.
Crezi că se poate scrie SF doar aşa, din imaginaţie?
Un minimum de informaţie este necesar. Mi se pare o
datorie elementară a creatorului de lumi să se convingă de faptul că porneşte
de la nişte ipoteze veridice în construirea acestora. Nu-ţi poţi permite
„quack“-uri ştiinţifice, deoarece acestea pot surprinde neplăcut o parte dintre
cititori. Reiau exemplul pe care l-am mai evocat într-o discuţie cu un
confrate, referitor la un text al lui: cînd am citit Îngeri şi demoni a lui Dan
Brown, m-a surprins neplăcut faptul că, în explicaţia detaliată a capcanei
pentru antimaterie, autorul confunda în mod vizibil cîmpul electric cu cel
magnetic, încît vraja, practic, s-a rupt, în consecinţă n-am mai putut recepta
cum ar fi trebuit cartea, de altfel, un excelent roman de aventuri.
Spre deosebire de restul literaturii (sau nu?), SF-ul
porneşte de la ceva, un acquis ştiinţific existent. Nu poţi „bate cîmpii cu
graţie“ pe tema paradoxurilor relativităţii sau cosmologiei, fără să te fi
asigurat că deţii noţiunile de bază necesare. Revin la poveştile mele legate de
calculatoare, domeniu ]n care nu sînt specialist. În mod clar, a trebuit să mă
asigur că nu spun prostii chiar de la început.
Din punctul acesta de vedere, nu prea cred că poţi scrie
SF „doar aşa, din imaginaţie“.
Cît se poate întinde un autor de SF în afara domeniului
său profesional?
Atîta timp cît poate construi lumi coerente, care pot să
se suprapună sau nu cu domeniul lui profesional. O să dau următorul exemplu:
excelentele Istorii insolite ale lui Ovid S. Crohmălniceanu, care a fost o
figură proeminentă a vieţii literare (profesor la Facultatea de Filologie),
deşi avea la bază şi ceva studii tehnice (Facultatea de Construcţii). Ei bine,
citind Istoriile insolite, l-am putea crede pe Crohmălniceanu sociolog, biolog,
cibernetician, în orice caz orice altceva decît profesor de literatură sau
inginer de construcţii.
Hai să le spunem lucrurilor pe nume: cunoaşterea unui
anumit „domeniu profesional“ poate ajuta un autor de SF să contureze coerent
elementele de recuzită, să evite explicaţiile rizibile, să cucerească la
nivelul de bază, al accesoriilor, indispensabil creării atmosferei,
backgroundului. Literatura este însă altceva, este o tehnologie de generare a
umanului, un cod al emoţiilor – iar acestea nu mai depind de vreo calificare
profesională, ci doar de elementul numit Talent. Numai că acest talent riscă să
se irosească dacă decorurile se prăbuşesc în timpul scenei balconului Julietei,
de exemplu.
Cînd minte un autor de SF? Cînd îşi dă seama cititorul că
este minţit? Se aplică aici formula cu „minte-mă frumos“?
Ce înseamnă să minţi în literatură? Este un joc în care
toate loviturile sînt permise, cu o singură condiţie: să generezi trăiri,
vibraţii, sentimente ale cititorului. Şi iarăşi, dintre aceste sentimente,
cîteva ar trebui să fie excluse din start: agasarea, plictisul, tentaţia de a
abandona lectura.
Un autor de SF trebuie să mintă, şi să mintă bine, în
primul rînd. Dacă minte bine şi cititorul lui chiar îl crede, acesta din urmă
abandonează lumea care-l înconjoară, pentru a păşi în lumea cărţii SF, şi
atunci aş spune că în mod evident a minţit şi frumos.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters