Autor: Eduard Ţone debutează în proză cu romanul Castelul prinţesei de caramel (Tritonic, 2008) şi vă spun, de la bun început, că este unul dintre debuturile acelea după care mai toţi cititorii tînjesc ani la rînd. Se întîmplă rar, dar şi cînd se întîmplă...
Şi de n-ar fi decît finalurile de capitol. Dar Eduard Ţone chiar umple aceste capitole, şi le umple bine. Cu întîmplări care vin unele peste altele. Cu personaje care mai de care mai pitoreşti, mai ciudate sau mai fantastice. Personaje care, una-două, îşi spun povestea. Şi, oho, au ce povesti. Plus poveştile lui Alex, personajul principal: poveşti din copilărie, din juneţe... Amintiri ale lui sau ale altora. Plus portretele pesonajelor – bogate şi savuroase portrete. Pimpi, ghicitorul în chelii (care ghicit are şi el povestea lui, evident), şi iubita lui, Adela, cea care avea să-i apară lui Alex mai tîrziu, la Paris, făcînd comisioane... Virginia şi şoarecele ei, Tataie. Svetlana... Ei, da, Svetlana, cauza şi scopul şi mijlocul, începutul şi sfîrşitul, cea pentru care Alex merge la Paris, cea pe care o iubeşte..., cea care îl cheamă de colo-colo cu mesaje de genul „Vino! Te iubesc!“ sau „Te aştept într-o lume minunată“. Unde? Cînd? Cum-necum, Alex află de fiecare dată, pentru că, oriunde merge, întîlneşte pe cineva care să-i transmită un mesaj de la Svetlana sau poate să-i dea o indicaţie despre ce să facă.
Cînd am zis că romanul acesta este o nebunie (să-i zicem fantastic, mai bine, da?), n-am greşit. Toate personajele se ştiu între ele, vecinul Pimpi a iubit-o pe Adela, care e fata lui Raphael Buonaventura, vînzătorul de peruci de la Paris, cel care spunea că e tatăl lui Sergio, iubitul lui Izabel, fata lui... Sancho Panza. Toate personajele sînt legate, într-un fel, unul de celălalt. Iar Alex, de toate, pentru că toate se învîrtesc în jurul lui, sînt hotărîte să conspire la realizarea visului său, acela de a o întîlni pe Svetlana.
Importante, în acest roman, sînt cuvintele. Fazele. Metaforele, comparaţiile etc. Adică: „mi-a spus, pe o voce groasă ca fumul de ţigară dintr-un bar de homosexuali“, „deasupra bazilicii, cineva aruncă spre Paris cu fluturi galbeni. Amélie.“ – parcă e un haiku povestit. Sau: „mă simt ca o girafă care a nimerit într-un adăpost antiaerian pentru pitici“, „fericirea e ca un clopot. Uneori bate, însă de cele mai multe ori, aşteaptă clopotarul“, „a plecat din viaţa mea lăptoasă, lăsînd în urmă o erecţie, doi ochi sticloşi şi o nou-născută filozofie cu privire la femei“.
De ce scriu despre acest roman într-o rubrică de F&SF? Pentru că acest roman poate fi văzut şi ca o carte fantasy. Nu face nimeni magii, chiar dacă unii ghicesc în chelii sau alţii prezic viitorul. Nu avem fiinţe fabuloase, deşi melcul Rudolf, cu capacitatea lui de a te trimite în timp, ar putea fi un personaj de roman fantasy. Probabil, în 2009, la premiile Vladimir Colin, Castelul prinţesei de caramel va fi sărit pe motiv că este roman fantastic. Să fie sărit, dar... nu cumva să rămînă necitit. Că, în fond, asta e problema: cărţile trebuie citite. Iar cînd dai peste o scriitură ca a lui Eduard Ţone, închizi cartea întrebîndu-te: oare s-a apucat deja de scris următoarea carte?
Şi ca să ne convingem că viaţa nu este întotdeauna strălucitoare, nici măcar atunci cînd îţi pare că totul străluceşte şi sună divin, două vorbe despre copertă. Urîtă. Dizgraţioasă. De prost gust. Mai exact: un sîn gol pe care se tîrăşte un melc. Da, apar vreo două femei goale prin carte, apare şi un melc. Dar ce treabă au astea cu poza aia? Melcul e vrăjit, sînul e divin şi îndepărtat de Alex. Ilustraţia copertei este mult prea concretă. Nici nu-ţi vine să pui mîna pe ea în librărie (dacă nu-l cunoşti pe autor, dacă nu ştii că este redactorul-şef al revistei FHM – sau de acolo i se trage?). Iar cei care ar pune mîna pe cartea cu o astfel de copertă... tare mă tem că nu prea intră prin librării, se mulţumesc doar cu FHM-ul glossy luat de la chioşcuri. Păcat!
Dar „Life is a bitch, Ancuţa!“, vorba scriitorului Ţone.
RSS Feed
Newsletters