OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E bine ca revista timisoreana Helion si-a reluat aparitiile asteptate de toti fanii F&F. Ba mai mult, se pare ca in aceste zile va iesi pe piata Almanahul Estival Science Fiction. Sa fie primit!
Si-acum revista... Prima povestire este Mergem acasa de Roxana Brinceanu, premiul al III-lea la concursul Helion 2006. O colonie de mineri cu tendinta de a se constitui intr-o civilizatie, cu istorie si legende proprii, cu un set de reguli respectate de toti, cele mai importante fiind: „Sa nu faci rau si sa nu pui intrebari despre motivele pentru care au venit aici primii colonisti“.

E vorba, evident, despre primii mineri si avem de-a face deja cu o fabricare a realitatii, cu o rescriere a istoriei (ei, seamana oarecum cu „sa nu ma-ntrebi cum am facut primul milion“). Ar fi de remarcat „neglijenta“ cu care autoarea trateaza tema/ ideea SF care a nascut acest text, iesind astfel din rutina scriitorului de SF preocupat in primul rind sa descrie o idee, s-o explice. Roxana Brinceanu este preocupata mai mult de personajele sale si de reactiile lor in situatia data. Am scris in articolul din nr. 371 (10-16 mai) despre povestirea O greutate de pe suflet de Andrei Gaceff, care a luat premiul al II-lea la acelasi concurs. Cred ca le-a fost tare greu membrilor juriului sa stabileasca o ierarhie. Si asta e bine. Bine pentru autori, pentru perspectivele SF-ului romanesc.

Compozitie mesaj divin de Dacian Valcu. Un personaj declasat, betiv, cu un limbaj fortat agramatical pe alocuri (e greu sa fii agramat, nu?). Partea proasta e ca vocea narativa preia gramatica defectuoasa a personajului, autorul nu reuseste sa faca separatia puterilor in statul povestirii lui. Adaugati la asta si neglijentele redactarii si se ajunge la lucruri de genul „asta era una dintre frazele unuia dintre aia aciuitii pe la baraci“ etc. Finalul o da pe o chestie politica, simbolica, absconsa. N-am avut rabdare. Si, de felul meu, sint tare rabdator.
Vremea nebuniei de Rudi Kvala. Un Bucuresti asediat de armate de tarani (dintr-un Ev Mediu imprecis) carora Ducele le confiscase averile depuse la banci, un asediu prelungit zeci de ani. Exista o poarta (spatio-temporala) prin care din acest Bucuresti se ajunge intr-unul al Securitatii asa cum a fost. O istorie alternativa, o Alta Romanie, daca vreti. Bun text, bine scris, te tine aproape. Citind-o, mi-am amintit de ilustratiile Onei Frantz din Lumi Virtuale nr. 3/ 2004 (varianta pe hirtie, adica), unde povestirea lui Kvala a mai fost publicata. Iata ca ce e bun se reediteaza. Pe cind volumul, domnule Kvala? (Rudi Kvala este pseudonimul unui cunoscut scriitor bucurestean).

Incinta de Ciprian Baciu. Un debut ca pe vremuri, m-am simtit – citind textul – ca si cind timpul s-ar fi oprit in loc prin anii ’80, ai inceputului „revolutiei SF“ romanesti. Toate pacatele debutantului s-au adunat in aceasta povestire: denumiri ca digi-vizor – fara utilitate, fara sa ne lamureasca despre ce „minune a tehnicii“ e vorba (ca doar n-o fi un banal ecran!), celebrele si, credeam, uitatele cuvinte care incep cu majuscula (lectia cenacliera a anilor ’80), gen Suportul Pentagonal, Cubul Optic, Cavalerul Castelan etc. Daca ceva mai devreme ii reprosam autorului ca nu ne-a initiat in tainele digi-vizorului, ei bine, vine el cu explicatii la altceva, mai tirziu (ca orice debutant SF care „se respecta“), si zice: „Insa stia ca nu are altceva de facut decit sa adoarma; Pendulul, o data detectindu-i undele cerebrale specifice somnului, actiona un sistem de scripeti care deschidea pamintul sub el, coborindu-l exact in patul dormitorului, prin plafon“. Ei?! Sefeu, nu? O poveste dezlinata si imbicsita (asta da, performanta!), un debut care mai putea fi aminat. Spre binele autorului, zic eu.

Un alt fel de intuneric de Dave Langford, traducere de Alexandru Maniu. O povestire distinsa cu Premiul Hugo 2001, dupa cum scrie pe coperta revistei, adica unul dintre punctele de atractie ale acestui numar. O poveste scurta, prea scurta pentru a permite dezvoltarea personajelor (spunea niste lucruri interesante Cornel Robu in numarul precedent al revistei, pe tema asta), dar intru totul cuprinsa in canoanele literaturii SF. Imaginile care fac rau (fizic!), adultii care ii protejeaza pe copii implantindu-le un cip in creier care face ca acestia sa nu vada decit ce li se arata (desi toata lumea stie ca televiziunile mint prin ceea ce omit). E greu de povestit – si, oricum, nici nu am intentia –, textul are o atmosfera a lui care parca il protejeaza, il tine la un loc. Nu afli mare lucru, dar iti place. SF-ul inca mai poate face asta prin povesti de citeva pagini. Un sincer BRAVO redactiei pentru publicarea acestui text. Tinerii (si chiar mai putin tinerii) scriitori romani ar avea nevoie mai des de astfel de texte, iar noile Premii Hugo si Nebula sint izvoarele de unde ele pot veni. Bine-ar fi sa putem publica (si, mai ales, sa avem unde!) in fiecare an textele premiate cu Hugo si Nebula. Iar Dave Langford, cunoscut mai ales prin fanzinul/ newsletter-ul lui Ansible, detinatorul a 27 de Premii Hugo ca fan writer (ei au si categoria asta) sau pentru Ansible, va fi o surpriza placuta pentru cititorul roman.

Glasul de otel de Sean McMullen, traducere de Silviu Genescu. „Revolutia industriala ar fi avut loc la 1500 si nu la sfirsitul secolului XVIII“. O cavalcada de interventii in istorie care modifica istoria viitoare, dar nu stiu de ce mi-a lasat impresia ca ascult o emisiune de teatru radiofonic de pe vremuri, ceva intre teatru si stiinta popularizata, un fel de SF dramatizat. Prefer scurta povestire a lui Dave Langford.
Subtire partea de non-fiction a acestui numar, doar un eseu de Bogdan Aldea, Caracterul referentialitatii in science fiction si recenzii la carti de Philip K. Dick si Orson Scott Card.
Am remarcat, de asemenea, lipsa datelor biografice ale autorilor. Ce s-o fi intimplat? Pina acum erau... Si e bine sa stim cine sint sciitorii pe care-i citim. Sper ca a fost doar o scapare, ca nu s-a renuntat de tot la acest bun obicei.
Sa asteptam numarul 3. Si almanahul, almanahul...