OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultima aparitie Helion, datata iulie-septembrie 2007, este un numar dublu din care, la o prima vedere, lipseste „marele text“ care anunta pe coperta un Premiu Hugo sau Nebula. De unde se vede treaba ca nu e bine sa obisnuiesti cititorii cu anumite lucruri, pentru ca dup-aia incep sa aiba pretentii. Oricum, pe coperta sint trecute povestiri semnate de trei scriitori care indeamna eventualul cumparator sa scoata banii din buzunar: Ian Watson, Costel Babos si Lucian-Vasile Szabo.

Povestea popii din Columbari de Costel Babos. Porneste greu, parca o ia pe ocolite, autorul aduce in fata cititorului personaj dupa personaj, fiecare cu povestea lui, fiecare cu numele lui, iti vine sa zici ca nu crezi in aceste nume nici daca i-ai vedea pe oamenii aia aliniati cu buletinele in miini (ei, sa zicem ca pe buletine se trece si porecla, ca la Don „the Dragon“ Wilson), te intrebi unde vrea sa ajunga totusi, apoi isi gaseste „povestea“: e vorba despre o groapa care se deschide din cind in cind in spatele casei lui Petrea (actiunea are loc intr-un sat, de aici si numele-porecle), cel care lucreaza la oras ca asudor („tata e asudor si asuda la fiare“ – cam ieftin, nu?), groapa in care dispar unii si altii. Si? Ce-i cu groapa? in final vine popa din Columbari. Si? „Si nici una nici alta, Parintele s-a si asternut pe povestit. incet si rar, poticnindu-se din cind in cind de cite-un acces de tuse.“ Poate mi-a scapat mie ceva. Poate o fi fost ceva cu tusea popii, ca prea insista autorul cu ea. Poate in numarul urmator al revistei vom citi Popa din Columbari se intoarce. Nu stiu.

Cu micul yoboro la sex shop de Lucian-Vasile Szabo. Doua femei discuta despre sex-shop. Apare yoboro (un extraterestru) care are in dotare un „aparat de comunicare instantanee“, asa, ca in povestile SF. Una dintre ele vrea sa-si convinga barbatul sa mearga la sex-shop, dar sa fie ideea lui, cumva. Evident, reuseste. Micul yobotro, pe trotineta lui, le tot iese in cale. Dupa vizita la sex-shop, barbatul vine acasa intr-o zi si gaseste pompierii in fata casei (veniti acolo din cauza unor lumini care au alertat vecinii). in casa, nevasta-sa face amor cu micul yoboro. Se considera violata de acesta, ea confundindu-l cu jucaria cumparata de la sex-shop. Violatorul este alungat si gata. Cititorii la fel. Din pacate, e prea tirziu, textul va fi fost citit in intregime. Glumite din cenaclurile optzeciste.

Barajul de Laurentiu Mates. Pe o planeta se descopera un baraj. in desert. Conform datarii, a fost construit la citeva mii de ani dupa ce marea disparuse din acel loc. Si-atunci? La ce bun barajul? Aflam imediat. De fapt era un fluier care-i anunta pe fostii locuitori ca vine furtuna, ca sa aiba timp sa se refugieze in spatele scutului generat de o centrala nucleara. Si? Si gata. Nu stiu de ce am senzatia ca textele de pina acum au fost gasite in arhiva unui cenaclu de prin anii ’80, cind autorii se aflau la inceputuri si inca nu-si gasisera motivatia de a scrie.
Animalul lui de Roxana Brinceanu. O poveste simpla, spusa in cuvinte simple, fara „arsenalul“ obligatoriu SF al incepatorilor. O poveste despre un extraterestru si o paminteanca, despre intelegere, despre prejudecati, despre lucrurile care ne impiedica sa comunicam unii cu altii, despre lucrurile care ar trebui sa ne apropie. O poveste trista insa. Fara patetisme (desi previzibila, desi citita si rascitita in zeci de variante, unele mai bune, altele mai putin). Dar un text onest, oricum.

intilnire pe Ticernia de Razvan Buz. Un debut. O poveste care nu se poate repovesti in doua fraze, o poveste – la un prim nivel – despre o nava aflata in cautarea unei planete pe care sa se intemeieze o noua colonie umana, o planeta-leagan al unei vechi civilizatii (tot umane) disparute brusc. La un alt nivel, o poveste despre supravietuire, despre neputinta, despre zbaterea de a fi. A fi, pur si simplu. Se putea spune si altfel aceasta poveste? intr-un alt decor, care sa faca inutila clasificarea ei ca SF? Nu stiu. Poate ca da. Dar acestei povesti haina SF i se potriveste de minune. ii urez debutantului Razvan Buz sa scrie cit mai multe texte si sa-i vedem cartile in librarii peste citiva ani. Textul lui Razvan Buz a luat Premiul al III-lea la concursul Helion 2006. Am mai scris cindva si despre primele doua clasate. Ce sa zic? Au avut bafta organizatorii concursului. Sau poate ca iubitorii de SF au avut. inseamna ca inca se scrie SF de calitate pe meleagurile mioritice.
Ei, eu stiu asta, pe AtelierKult.com, de pilda, apar mereu texte valoroase. Si, dupa cum se vede, si la concursurile Helion. Iar daca acestea nu sint cu sutele..., sa ne gindim la proportie: texte bune/texte citite (publicate). Nu stam rau. Asta ma face sa-mi doresc sa mai traiesc o perioada ca aceea a Jurnalului SF, cind se publicau 400 de texte pe an. Pastrind aceeasi proportie, s-ar aduna de citeva volume, de citeva antologii. Revistele si almanahurile Helion o probeaza. Pacat ca nu sint mai multe intreprinderi de acest gen.

Si despre aceasta aparitie Helion, cam asta a fost. in rest, reluari din arhiva revistei din anii ’90, cam o treime din sumar. Mult. Mult prea mult. Chiar daca textele sint semnate de Silviu Genescu, Mihail Gramescu, Cotizo Draia, Alexandru Ungureanu si Ian Watson. E interesanta o rubrica de oldies but goldies. Dar cred ca un singur text e suficient ca sa ne aducem aminte. Mai multe inseamna saracie. Si stiu ca timisorenii nu sint saraci in texte. Sa nu uitam ca in Timisoara sint doua cenacluri active: Helion si H.G. Wells.
Ar trebui (sint sigur ca multi se asteapta s-o fac) sa scriu ceva si despre articolul lui Cornel Secu „Neica Nimeni si Sfiriiacul“. Expresii ca „tartacuta goala“, „ghiolban“, „gazar nenorocit“, „gazar pricajit“, „numai un oligofren de teapa acestui ingineras“, „mizeriile acestor neispraviti“ n-au ce cauta intr-o revista literara, cum se pretinde a fi Helion. A insista, ar insemna sa fac un deserviciu revistei, lucru de care, vad, redactorul-sef al ei nu se sfieste. Asta e. Romania Mare face prozeliti acolo unde nu te astepti. Pacat.