Numărul 3-5 pe 2008 (iunie-octombrie) al revistei Helion
suferă de toate bolile revistelor întîrziate, între care cea mai gravă este
apariţia, între timp, a altor publicaţii (cărţi), în care o parte din texte se
regăsesc, astfel că, atunci cînd apare şi mult întîrziatul număr de revistă,
textele respective sînt deja ştiute de cititori. Aşa se întîmplă cu povestirile
lui Lucian Merişca şi Enrique Anderson Imbert, apărute între timp în volumele
Vincent & Karlenstein şi Cartea de magie, ambele lansate la Gaudeamus, cu
un articol de Mircea Opriţă, introducere la volumul Cronici de familie, apărut
între timp... Un caz aparte este povestirea lui Dănuţ Ungureanu „Noaptea, în
oraş, fără părinţi“, apărută în vară, incompletă (dintr-o eroare de
tehnoredactare), în volumul Basme geostaţionare. Se mai întîmplă, atunci cînd
revista este tipărită de o editură care are şi rolul de a promova cărţile
aceleiaşi edituri. Dar să vedem ce conţine proaspătul număr al Helionului, care
are un sumar bogat, ca întotdeauna, adunînd laolaltă, în cele 112 de pagini,
proză, articole, recenzii.
Editorialul „Magna cum laude“ (sic!), dulce-metaforic-poetizat,
al lui Cornel Secu, un omagiu adus lui Cornel Robu, la împlinirea vîrstei de 70
de ani. Preferabil celor încruntate şi belicoase care n-au făcut bine
nimănui...
Silviu Genescu – „Stop cadru“. O povestire care pleacă
serios, continuă la fel de sobru şi de „ştiinţific“, chiar dacă miza
astrofizicianului Marian Dănoiu e să calculeze numerele cîştigătoare la loto.
Dar se termină cu un banc... haios construit, însă nu văd legătura cu restul
textului. Metehne optzeciste...
Andrei Gaceff – „Evidenţa unor promenade“. Ei, uite o proză
faină, faină, cu paragrafe excelent scrise, cu o lume populată cu zeci de
personaje pitoreşti, construite din cîteva linii, cu o curgere continuă..., dar
din care n-am înţeles nimic. N-am înţeles înţepenirea unor personaje în dreptul
pereţilor, n-am înţeles ciclicitatea unor tablouri – să fi fost personajul
principal mort? Chiar şi aşa... Ce dacă? Ce-a vrut povestea asta de la mine? E
clar, Gaceff ştie să scrie, are cuvinte în pix – e, probabil, şi motivul pentru
care îl întîlnim aproape în fiecare număr al revistei, fiind unul dintre cei
mai valoroşi tineri prozatori promovaţi constant de Helion, dar... Trebuie să
mai aibă şi ce povesti (aşa cum, de atîtea ori, a avut şi am menţionat asta
cînd am mai scris despre povestirile lui). De data asta însă..., nope. I-au
ieşit doar paragrafele, nu şi întregul.
Lucian Merişca – „Interferenţe (prea tîrziu)“. Finalul e
aşa: „deci, scuză-mă, dar asta e chiar cea mai mare tîmpenie!/– Nu vă grăbiţi,
spune Vincenţiu sau Vincent, aşteptaţi să v-o citesc pe următoarea!“. OK. Cum
zici tu. Dar mai bine îţi publicau o povestire...
Lucian-Vasile Szabo – „Mergem în permisie, în permisie, în
permisie...“. Par a fi frînturi de jurnal lipite într-un joc temporal. Nu
seamănă a poveste, n-are un „ce“ de dezvăluit, o idee care să te surprindă,
măcar în final, ca o poantă din povestirile optzeciste. Au publicat-o,
probabil, pentru că în ea apar numele unor cenaclişti timişoreni... S-au
nemurit şi ei oleacă.
Maria Popescu Butucea – „Drum fără întoarcere“. O încercare
timidă, de fată care vrea să scrie SF, dar fără să aibă vreo înclinaţie către
science sau fiction. O însăilare pseudopoetică de preîncepătoare. „Iubitul meu
mă aştepta cuibărit într-o cochilie albastră. Nu ştiam dacă va veni la bază. Mă
însoţea o fiinţă albă, cu un pachet de gînduri sub braţ.“ Despre ce scrie
autoarea? Despre un experiment, chestii luminice, supraluminice, oameni-undă...
„Ca un şarpe de aer mă sugrumă, iar eu mă înfăşor în el cu toate emanaţiile
mele... Bateriile luminice sînt aproape să cedeze!! implozii, implozii,
implozii!“ „Laborator-laborator“ este titlul rubricii de proză românească, dar
ar trebui să mai şi obţină ceva, laboranţii ăştia!
Mircea Opriţă – „Radiografia momentului actual“. Aşa cum
spuneam, este introducerea la volumul Cronici de familie, o incursiune în SF-ul
românesc de după anul 2000. Un text în care, aşa cum ne-a obişnuit, Mircea
Opriţă reuşeşte din nou să spună, în cîteva pagini, foarte limpede, cu o
deosebită ştiinţă a exprimării concise şi atotcuprinzătoare, dar şi polemice în
raport cu alte luări de poziţie pe acest subiect, cum stă treaba cu noii autori
români de SF. În acelaşi timp, momentul actual este văzut ca etapă a unei
evoluţii. „Pentru alţii nu există literatura actuală decît sub formă de exerciţii
fără importanţă, nerecunoscute de mai vechile cutume de lectură. Ce să mai
vorbim, atunci, de SF-ul actual? La întîlnirea cu acesta au venit şi mai
puţini, iar cine nu-l cunoaşte n-are ce să recunoască.“ Cîteva concluzii?
„SF-ul, am mai spus-o, nu este un gen pur“; „una dintre tendinţele sale, aceea
de a se sincroniza cu SF-ul mondial“. „Concluzia e tot mai limpede: SF-ul
românesc actual nu este produsul unei singure generaţii“ etc. De citit volumul
lui Mircea Opriţă, ca parte integrantă din Istoria anticipaţiei româneşti,
chiar dacă istoricul literar îi cedează întîietatea criticului.
Un articol excelent scrie Cornel Robu, „What if?... Ce-ar fi
fost dacă?...“. Ucroniile la „ei“, la noi, autori, cărţi, idei, istoria
subgenului, de la începuturi pînă azi. Musai de citit.
Avem şi un interviu, luat în vară, la Timişoara, cu ocazia
lansării antologiei New Weird, în prezenţa editorilor americani Ann şi Jeff
VanderMeer. Despre cum îşi scrie Jeff romanele, despre cum lucrează Ann la
revista Weird Tales, despre cum cei doi fac, împreună, antologii. Doar un
citat: „Cînd citeşti antologii... e ca şi cum ai citi reviste. Dar, în cazul
revistelor, poţi promova generaţia următoare de scriitori, pentru că îi poţi
descoperi la o vîrstă fragedă şi poţi vedea progresul lor“. Încă un material ce
trebuie neapărat citit.
Concluzia? Un număr dezamăgitor pentru fani, dar am precizat
şi condiţiile în care a fost scos – s-a lucrat la el toată vara, astfel încît
unele materiale au devenit superflue.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters