OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Am fost, zilele trecute, în vizită la un prieten. N-o să povestesc aici, nu e locul potrivit, despre ce înseamnă să zbori o oră cu avionul, în loc să mergi 12 ore cu trenul. N-o să povestesc nici despre străduţele pe care ne-am plimbat, admirînd casele mai vechi sau mai noi.
O să povestesc despre ceva din interiorul casei prietenului meu, şi anume despre bibliotecă. Bibliotecă e un cuvînt cuprinzător, care denumeşte biblioteca românească, biblioteca „pulp“, biblioteca engleză, ba chiar şi biblioteca ante-1989. Adică în orice încăpere din casa aia este o bibliotecă (sar peste cea de muzică, filme şi seriale).
Despre cărţile apărute la noi iarăşi n-o să vorbesc, orice om are aceste cărţi, orice sefist are în casă cărţile de la Nemira, Tritonic, Bastion, Millennium Press, Leda, RAO, Alexandria etc., prin „etc.“ înţelegînd apariţiile sporadice de la Polirom, Humanitas Fiction, Paralela 45 şi care-or mai fi scos sefeuri, mai mult sau mai puţin accidental.
Există în casa prietenului meu o cameră pe care el o numeşte birou, unde, într-adevăr, îşi are biroul (acum numesc prin asta mobila respectivă), dar şi o parte a cărţilor, biblioteca engleză mai exact.

Cînd intri în casa cuiva, o parte a timpului ţi-o petreci studiind biblioteca (cred că nu e un gest tocmai frumos, dar asta e, se întîmplă, e o chestie spontană, n-ai ce face, n-ai cum te împotrivi), adică făcînd o comparaţie cu a ta, căutînd eventuale titluri pe care tu nu le ai, de-astea. Ei, cînd intri în casa cuiva care are o bibliotecă în limba engleză, tot ce înseamnă bună-creştere, etichetă etc. se duce naibii şi, dacă mai e vorba şi de prieteni, în casele cărora îţi sînt permise mult mai multe lucruri, partea cu studiatul bibliotecii devine unul dintre punctele principale din program. Nu ştiu cum o fi cînd e vorba despre mainstream, despre literatură în general. Dar cînd e vorba despre un gen, despre nişă... Aici vizitatorul se află în habitatul obişnuit, aici ştii despre tot ce vezi, ştii că autorul X a scos acele cărţi pe care-ţi pică privirile, pentru că ai citit despre ele, ştii că au luat nu-ştiu-ce premii, chiar dacă autorului respectiv nu i-a fost tradusă încă nici o carte (poate vreo povestire, două să-i fi apărut prin vreo antologie sau în vreo revistă).
E minunat să poţi vedea cărţi despre care doar ai cunoştinţă, să le admiri coperta întreagă, să le poţi ţine în mînă, să ştii că acel obiect i-a adus autorului premiile care l-au făcut celebru, că acel obiect este căutat de editori – sau ţi-ai dori să fie căutat – cînd aceştia se hotărăsc să-l arunce pe respectivul autor pe piaţa românească... Nu mai vorbesc despre intensitatea acestui sentiment cînd e vorba despre un nume greu al literaturii F&SF mondiale şi despre ediţiile mai deosebite ale cărţilor lui.
Şi acum am în faţa ochilor acea ediţie în şase volume care cuprinde integrala prozei scurte a lui Roger Zelazny (The Collected Stories of Roger Zelazny) de la NESFA Press, cea ilustrată de Michael Whelan, în care şi cotoarele puse unul lîngă altul oferă o ilustraţie. Sau seria Stephen King de la Hodder, înstinsă pe un raft şi jumătate (şi încă nu e completă!). Sau cele unsprezece volume din seria Alastair Reynolds de la Gollancz, pe care îmi amintesc că le-am văzut la un tîrg de carte la Londra, puse la loc de cinste, separat, ca un trofeu, de cei de la editura britanică. Sau primele două volume din proza scurtă a lui Lester Del Rey (ediţii NESFA Press, ilustraţia copertelor John Picacio). Alţi autori prezenţi masiv pe rafturile bibliotecii engleze a prietenului meu: David Brin, Stephen Baxter, Harlan Ellison, Robert A. Heinlein etc.

Dar literatura (oricare, nu numai F&SF) nu este făcută doar de celebrităţi şi, poate, mult mai interesante sînt cărţile care, cine ştie, cîndva, vor fi noile repere, noul canon. Poate cărţile lui Mark Charan Newton (neah, a zis prietenul meu, care mi-a povestit despre orice carte l-am întrebat, Newton începe bine, dar o lălăie mai apoi), poate ale lui Chris Wooding sau ale lui Brent Weeks, poate cărţile lui Cherie Priest sau Paolo Bacigalupi (cinci premii pentru The Windup Girl, primul lui roman, adică Hugo, Nebula, Campbell Memorial, Locus şi Crook) sau cine mai ştie ce tînăr autor pe care prietenul meu îl „miroase“ a fi un posibil mare autor mîine, deşi deocamdată editorii români nu-l bagă în seamă, neconfirmînd (încă) prin adjudecarea unor premii ca Hugo sau Nebula.
Acuma, autorii ca autorii (cu cărţi cu tot), dar să vedeţi antologiile! Nu ştiu alţii cum sînt, dar pe mine antologiile mă lasă mereu fără cuvinte, încă de la numele editorului – şi aici avem nume grele, celebre, pe care le ştiam de pe vremea în care ele erau doar nişte nume, după care au devenit repere, ca Ellen Datlow şi Gardner Dozois, dar şi nume despre care am auzit mai în ultima vreme, de la John Joseph Adams, Gordon van Gelder, Kelly Kessel, Jonathan Strathan, Ann&Jeff VanderMeer (ale căror cîteva antologii stau frumos şi în bibiloteca mea) la David G. Hartwell sau Nick Gevers. Printre celebrităţi se numără cele trei Eclipse ale lui Jonathan Strathan, The Year's Best Science Fiction ale lui Garder Dozois (cireaşa de pe tort: The Best of the Best, cele două volume din 2005 şi 2007, de la St. Martin’s Griffin, primul cu o prefaţă de Robert Silverberg – pe ambele mi le-a făcut cadou, ceea ce înseamnă că e bine să-ţi bagi nasul cît mai des prin bibilotecile oamenilor, că nu se ştie ce iese din asta!).
Poate că unii dintre voi veţi spune: ei şi?! Ce-i cu asta? Şi alţii au biblioteci, şi unii chiar mai bine dotate. Dar nu despre asta e vorba, nu despre performanţele prietenului meu în achiziţionarea de cărţi.

În tot ce am scris mai sus este vorba despre sentimentul pe care îl ai într-o bibliotecă a adevărului, a literaturii adevărate, a celei care se scrie la ora asta (sau s-a scris în anii cei graşi din urmă), e vorba despre sentimentul de contemporaneitate cu toate aceste lucruri, pînă la urmă lucruri care îţi plac, din care ţi-ai făcut o profesie, din care şi pentru care trăieşti.
Mulţumesc, drag prieten.