O antologie dă seama despre potențialul unui grup, propune noi modalități de expresie – genuri, curente, subcurente – sau se constituie în variațiuni pe aceeași temă.Din ultima categorie face parte, se pare, și antologia Balaurul și miorița, Eagle Publishing House, 2011, antologator Mihail Grămescu (Colecția „Fantasy Conworld“, dar asta e fantezia editorului). Spun se pare, pentru că, în locul unui cuvînt înainte lămuritor al antologatorului, ni se propune un fragment dintr-o teză de doctorat a Lindei Maria Baros. Problema e că foarte puțini cititori vor trece de prima pagină a acestui cuvînt înainte, pentru că ceea ce e valabil pentru comisia care evaluează doctorate nu e valabil și pentru cititorul-cumpărător de proză fantastică. Și nici lămuritoare nu este, dar se vorbește în fragmentul respectiv despre basm, deci se poate deduce că tema antologiei ar fi basmul sau filonul povestirii populare.
Sînt 17 autori, cu vîrste între 16 și 70 de ani (la data adunării textelor), așa că e de așteptat ca povestirile să difere foarte mult, pentru că proza – nu-i așa? – nu ține de o stare de grație, ci de experiența de viață, de experiența culturală și de alte cîteva lucruri
Deși este o antologie de texte, voi trece în revistă autorii, e mai simplu.
Simona Șerbănescu. După o „încercare de eseu“ (zic eu, forțînd un pic nota) și un text filozofico-liricoid, reușește un bun fragment de proză („Casa Ceaiului“ – parte dintr-un roman?), deși sînt cam sceptic în privința romanelor japoneze scrie de europeni. Totuși, în ultimul paragraf, recade în povestitul viselor, lucru care asigură unei eleve prezența la olimpiadele de limba română, dar nu e suficient pentru proză. Însă e de urmărit Simona Șerbănescu, are potențial.
Catia Maxim, care a debutat editorial în 2007 și care, de atunci, „a publicat mai multe volume de proză cu mare succes de piață“... Adică? Ce volume, ce vînzări...? Dar nu asta e important, ci textul, care se cheamă „Visul“, și vedeți mai sus faza cu eleva și olimpiada.
Dacă într-o antologie de „proză fantastică“ dau peste un text de teatru pot să-l sar? L-am sărit. (Era „Miorița“ de Emil Lungeanu).
Dănuț Ungureanu. Eros, copilul lui Afro(dita), dă din casă, cum se spune, una-alta, dar aerul de scheci umoristic, de genul celor căznite din programele TV de largă adiență, îmi taie elanul lecturii, pe care numele autorului mi-l indusese.
Cristina Manta. De ce o Poloneză de Chopin în B minor? Cea cu numrul 5, la care face referire autoarea, e în fa diez minor. În fine... mă întreb (și nu e prima dată, nu va fi nici ultima, pe parcursul acestei antologii): de unde credința că dacă îți povestești visele scrii proză fantastică?
Cînd scrie, Balin Feri are voce. Cînd citesc un text scris de el, parcă îl aud vorbind. Sînt puțini autori români care îmi dau senzația asta. Sînt cei pe care-i consider scriitori cu vînă. „Consolarea“ – reușit text despre dragoste, credință, Dumnezeu și viața de după viață. Subiectul te poate prinde sau nu, te poate interesa sau nu. Dar felul în care e scris te prinde cu siguranță, Balin Feri fiind unul dintre cei mai dotați prozatori din noul val de fantaști (nu zic științifico-fantaști, că nu e așa ceva, dar ceea ce este e bine).
Cora-Eliana Teodoru. Îu! Proza ca proza, dar adresa de e-mail din prezentarea autoarei face toți banii. La ediția a doua (dacă va fi), nu-i dați și numărul de telefon?
Atîta-i de proastă cartea asta... Mă gîndesc că Mihail Grămescu nu mai are pic de discernămînt, iar de la editură n-a citit nimeni textele, mergînd pe mîna antologatorului care – nu-i așa? – e diatamai scriitorul. Și... Și ce dacă? A fi antologator e altă meserie. Deci?
Cui folosește o astfel de carte?
Antologatorului, nu. Pentru că, dacă avea credibilitate ca autor, ca antologator nu știu dacă am să-l mai caut vreodată. Chiar mi-e teamă să nu găsesc în fiecare dintre antologiile lui tot felul de fătuțe adunate de prin cenacluri și de pe la olimpiadele de limba română, fătuțe care au legătură cu literatura cam cîte legături are trenul Intercity în gara Lehliu.
Autorilor? Puțini autori scapă neșifonați din această antologie. Balin Feri... Balin Feri... Ah, da, și Balin Feri. Cam puțini pînă acum. Și o mențiune pentru Simona Șerbănescu, ziceam.
Editurii? De ce-aș mai căuta alte antologii ale editurii? E prima pe care a scos-o. Selecția de doi lei, redactarea/corectura inexistente... Se pare că nici antologatorul n-a citit textele, că, altfel, ar fi pus și el mîna pe un pix, ar mai fi făcut oarece corecturi... Poate data viitoare o fi mai bine? Cînd? Cu ce antologator
Boris Marian, 70 de ani, membru USR. Un autor care nu putea lipsi dintr-o antologie de proză fantastică. De ce? Nu știu. Întrebați-l pe antologator, că eu nu m-am prins ce caută textele domnului în această antologie. Unii oameni povestesc toată viața lor cum a fost în armată. Cu mai mult sau mai puțin har. În acest caz, cu mai puțin. Cu foarte puțin.
Ana-Maria Ionescu. Se pomenește de o întîmplare, dar care-o fi aia...? Cîteva obiceiuri de ici, de colo, o poveste din Marin Preda (Albastra zare a morții; sau din ecranizarea Porțile albastre ale orașului) – asta să fie întîmplarea? – și cam atît, cam dezlînat textul, dar da, are ceva fantastic în el.
Oliviu Crâznic. Unul dintre cei mai talentați tineri autori apăruți în ultimi doi ani, deci din generația 2010. Bașca apucăturile de profesionist dovedite cu ocazia participării la alte antologii tematice sau cu articolele pe care le publică în revistele F&SF. „Însîngerată, luna“ este una dintre puținele proze care au ce căuta în acest volum. Și tematic, și calitativ. O mostră de poveste – chiar este o poveste –, un exemplu de cum trebuie tratată invitația de a participa la o antologie. Un text scris în maniera de-acum cunoscută a lui Oliviu Crâznic, cu atmosferă, cu un anume fel de a combina cuvintele, mai reușit în prima parte, în partea a doua parcă se vede prea mult din omul secolului al XXI-lea. Dar o poveste reușită care, alături de cea a lui Balin Feri, ne spune că mai există speranță, că, în România de azi, există tineri scriitori care merită urmăriți.