Autor: Pînă cu cîteva luni în urmă, n-am cunoscut-o pe Mihaela Cogălniceanu. Am întîlnit-o la un cenaclu, unde venise să ne anunţe iminenta apariţie a unui roman. Văd că de la o vreme încep să apară scriitori care sar peste etapa publicării de povestiri în reviste, trec nonşalant peste construirea unui orizont de aşteptare şi ies pe piaţă direct cu romanul. George Lazăr şi Ciprian Mitoceanu sînt alte două exemple în acest sens.
Mihaela Cogălniceanu a debutat cu romanul Kalusia (Editura Tracus Arte, în colaborare cu Asociaţia Scriitorilor Bucureşti). A avut şi o lansare oficială, la Muzeul Literaturii Române, unde au vorbit despre carte Iolanda Malamen şi Ioan Groşan.
Acum, după ce l-am citit, încă mai caut elementele fantasy – lumile fabuloase, creaturile extraordinare, magia, mai ales magia – şi nu le prea găsesc. În afară de ursitoarea care prezice viitorul (şi care, da, la un moment dat, se transformă într-o tînără) şi de o vulpe albă – duhul pădu-
rii –, nimic nu ne îndreptăţeşte să spunem că sîntem în faţa unui roman fantasy. Poate doar Ţara de Sus a Voievodatelor Străvechi, un ţinut imaginar (are şi o hartă!), medieval (dar nu diferit de locurile în care se desfăşurau Ivanhoe sau Robin Hood) să aducă a fantasy.
Încă o dată descopăr că este un păcat să abordezi lectura unei cărţi prin prisma unei încadrări preconcepute. Rişti cel mai mult să fii dezamăgit atunci cînd realitatea cărţii nu se va plia pe jaloanele pe care tu singur, ca cititor, ţi le-ai trasat. Rişti să scapi printre degete elementele pozitive ale textului.
Ce virtuţi are totuşi romanul? Cum spuneam, în primul rînd, povestea. Mihaela Cogălniceanu chiar ştie să inventeze o poveste. Apoi personajele. Ştim totul (sau aproape totul) despre ele, autoarea are grijă să ni le descrie pe fiecare în parte. Uneori prea descriptiv, ca o dare de seamă – vezi capitolul al doilea, în care fiecare dintre cele patru domniţe care o însoţesc pe prinţesă beneficiază de un paragraf în care ni se spune tot ce trebuie să ştim despre ele. Printre personaje, de remarcat Edvuld, „sugestie de bildungsroman“, după cum spunea acelaşi Ioan Groşan (exagerînd un pic). Nu în ultimul rînd, finalul, care lasă loc de continuări. Dacă tot am ajuns să pomenim finalul, o sugestie: după ce aţi terminat de citit romanul, reluaţi primele părţi, în special „Cheia“, care nu este atît o cheie de lectură, cît povestea unui episod cam expediat în final. N-am înţeles de ce a procedat aşa autoarea, şi astfel ajungem la minusurile romanului.
În afara „meritelor“ imputabile autoarei, mai avem şi restul echipei (produsul carte este rodul unei munci colective, nu?). Redactarea şi corectura o dau rău de tot cu oiştea-n gard (deşi ele lucrează cu materialul clientului, să nu absolvim de vină autoarea). Întîlnim formulări ca „pierzîndu-şi conştiinţa“ (n-a amendat cumva CNA-ul o televiziune exact pentru acest lucru?), „prinţesa, însoţită de domniţă, urcară în camere“, eterna şi fascinanta „nu-ţi fă griji“ sau confuzia între conac şi castel (eroii ajung la un conac, apoi, la plecare, ocolesc aripa de vest a castelului), prea mulţi „i“ pentru caiii
şi prea puţini pentru copii („copii kalusienilor“), o abundenţă de virgule, cu osebire între subiect şi predicat. Un minus neimputabil autoarei este fragilitatea legăturii cărţii; nu încercaţi să deschideţi volumul prea mult, că vă zboară paginile din el. Am mai zis eu că unele tipografii ar trebui să livreze cărţile la pungă, ca să putem ţine toate paginile la un loc.
Că, pînă la urmă, acest roman nu este un roman fantasy, ci doar o poveste cu doamne şi domniţe, regi, conţi, ducese şi cavaleri, nu-i bai. Importantă este povestea. Însă pînă la literatură mai e.
Nu ştiu dacă Mihaela Cogălniceanu îşi va îmbunătăţi scrisul pînă la publicarea următorului roman. Dar ar trebui.
RSS Feed
Newsletters