Nr. 540 din 03.09.2010

Biblioteca observator cultural
Istorie recentă
Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Eseu
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Cristian CERCEL
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2008   |   Iulie   |   Numarul 434   |   FANTASY &SCIENCE FICTION. Kalusia, o poveste

FANTASY &SCIENCE FICTION. Kalusia, o poveste

Autor: Michael HAULICĂ | Categoria: Rubrici | 4 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text

Pînă cu cîteva luni în urmă, n-am cunoscut-o pe Mihaela Cogălniceanu. Am întîlnit-o la un cenaclu, unde venise să ne anunţe iminenta apariţie a unui roman. Văd că de la o vreme încep să apară scriitori care sar peste etapa publicării de povestiri în reviste, trec nonşalant peste construirea unui orizont de aşteptare şi ies pe piaţă direct cu romanul. George Lazăr şi Ciprian Mitoceanu sînt alte două exemple în acest sens.

Mihaela Cogălniceanu a debutat cu romanul Kalusia (Editura Tracus Arte, în colaborare cu Asociaţia Scriitorilor Bucureşti). A avut şi o lansare oficială, la Muzeul Literaturii Române, unde au vorbit despre carte Iolanda Malamen şi Ioan Groşan.

Ce ştiam despre roman înainte să-l citesc? Că este un roman fantasy, că „Să încerci, în plin modernism, să valorifici structurile basmului, aşa cum le-au decelat V. Propp şi, în Estetica basmului, G. Călinescu, iată o întreprindere epică pe cît de fascinantă, pe atît de riscantă. Un risc pe care şi-l asumă, lucidă, Mihaela Cogălniceanu, în romanul său Kalusia“ (Ioan Groşan).
 

Acum, după ce l-am citit, încă mai caut elementele fantasy – lumile fabuloase, creaturile extraordinare, magia, mai ales magia – şi nu le prea găsesc. În afară de ursitoarea care prezice viitorul (şi care, da, la un moment dat, se transformă într-o tînără) şi de o vulpe albă – duhul pădu-

rii –, nimic nu ne îndreptăţeşte să spunem că sîntem în faţa unui roman fantasy. Poate doar Ţara de Sus a Voievodatelor Străvechi, un ţinut imaginar (are şi o hartă!), medieval (dar nu diferit de locurile în care se desfăşurau Ivanhoe sau Robin Hood) să aducă a fantasy.

Încă o dată descopăr că este un păcat să abordezi lectura unei cărţi prin prisma unei încadrări preconcepute. Rişti cel mai mult să fii dezamăgit atunci cînd realitatea cărţii nu se va plia pe jaloanele pe care tu singur, ca cititor, ţi le-ai trasat. Rişti să scapi printre degete elementele pozitive ale textului.

Cum ar fi, de pildă, povestea. Pentru că Mihaela Cogălniceanu are o poveste. În romanul ei chiar se întîmplă lucruri şi ele merg coerent înainte, te fac să parcurgi capitol după capitol, să te ţii de cele două fire narative, cel al vieţii la curtea Regelui şi cel al complotului...
 
 

Ce virtuţi are totuşi romanul? Cum spuneam, în primul rînd, povestea. Mihaela Cogălniceanu chiar ştie să inventeze o poveste. Apoi personajele. Ştim totul (sau aproape totul) despre ele, autoarea are grijă să ni le descrie pe fiecare în parte. Uneori prea descriptiv, ca o dare de seamă – vezi capitolul al doilea, în care fiecare dintre cele patru domniţe care o însoţesc pe prinţesă beneficiază de un paragraf în care ni se spune tot ce trebuie să ştim despre ele. Printre personaje, de remarcat Edvuld, „sugestie de bildungsroman“, după cum spunea acelaşi Ioan Groşan (exagerînd un pic). Nu în ultimul rînd, finalul, care lasă loc de continuări. Dacă tot am ajuns să pomenim finalul, o sugestie: după ce aţi terminat de citit romanul, reluaţi primele părţi, în special „Cheia“, care nu este atît o cheie de lectură, cît povestea unui episod cam expediat în final. N-am înţeles de ce a procedat aşa autoarea, şi astfel ajungem la minusurile romanului.

În primul rînd, clişeele. Multe, multe, din abundenţă, în exces. De la urmăritorul care calcă pe o crenguţă ce-i trosneşte sub picior, dîndu-l de gol, pînă la cuplurile care se căsătoresc fericite în final (ei, nu e ăsta finalul totuşi!) sau la „Îl regăsise, ca să îl piardă în aceeaşi zi“ ori la secvenţa morţii unei domniţe plînse de Conte, din care aflăm că acesta... era ta-su, mă! Izul de telenovelă însoţeşte scrierea şi mi-am amintit de cele spuse de autoare într-un interviu publicat pe RomâniaSF on-line (http://www.rosf.ro/ro/content/view/300/66/): „sinceră să fiu, nu am gîndit că va plăcea adulţilor. (...) Eu am scris pentru adolescenţi şi tineri. Şi am scris cu frica de a nu-i plictisi“. Recunosc că mi-a trecut deseori prin minte că publicul-ţintă ar putea fi fetiţele de 11-12 ani care trag serios cu ochiul la telenovelele urmărite cu asiduitate de mame sau bunici. Un alt minus este nehotărîrea autoarei în privinţa limbajului: cînd normal, modern, cînd arhaizat, dar fără un studiu prealabil al acelui limbaj, care să-l facă „de-acolo“. Să contabilizăm aici şi o nedumerire: cum pleacă Dolf să o răpească pe prinţesă, cînd habar n-are cum arată aceasta?
 

În afara „meritelor“ imputabile autoarei, mai avem şi restul echipei (produsul carte este rodul unei munci colective, nu?). Redactarea şi corectura o dau rău de tot cu oiştea-n gard (deşi ele lucrează cu materialul clientului, să nu absolvim de vină autoarea). Întîlnim formulări ca „pierzîndu-şi conştiinţa“ (n-a amendat cumva CNA-ul o televiziune exact pentru acest lucru?), „prinţesa, însoţită de domniţă, urcară în camere“, eterna şi fascinanta „nu-ţi fă griji“ sau confuzia între conac şi castel (eroii ajung la un conac, apoi, la plecare, ocolesc aripa de vest a castelului), prea mulţi „i“ pentru caiii

şi prea puţini pentru copii („copii kalusienilor“), o abundenţă de virgule, cu osebire între subiect şi predicat. Un minus neimputabil autoarei este fragilitatea legăturii cărţii; nu încercaţi să deschideţi volumul prea mult, că vă zboară paginile din el. Am mai zis eu că unele tipografii ar trebui să livreze cărţile la pungă, ca să putem ţine toate paginile la un loc.

Despre scriitură. Deşi nu e chiar aşa, uneori ai senzaţia că doar se spune povestea, nu e scrisă literar, nu e peste talentul unui elev care scrie o compunere. Chiar autoarea spune, în interviul amintit: „Cartea aceasta am scris-o cursiv, ca pe o temă pentru acasă pe care mi-am dat-o singură“. Însă e vorba despre un elev care ştie să inventeze o poveste.
 

Că, pînă la urmă, acest roman nu este un roman fantasy, ci doar o poveste cu doamne şi domniţe, regi, conţi, ducese şi cavaleri, nu-i bai. Importantă este povestea. Însă pînă la literatură mai e.

Nu ştiu dacă Mihaela Cogălniceanu îşi va îmbunătăţi scrisul pînă la publicarea următorului roman. Dar ar trebui.

 


Comentarii utilizatori

CuriozitateGrigore - Joi, 31 Iulie 2008, 21:00

Ma intreb si eu, ca prostu': de ce este nevoie ca sa ti se publice un roman cu "minusuri"? Pile, relatii, spaga? Si de ce publica editurile astfel de romane? Au bani de aruncat? Sau autorul e cel care suporta cheltuielile?

sponsorizari neoficialebebe - Vineri, 1 August 2008, 11:33

Cele mai multe carti proaste se publica prin sponsorizari neoficiale, menite sa plateasca, la negru, un serviciu. Vezi celebrul caz Marco Bela! In science fiction, e la fel. 'Kalusia' nici nu are legatura cu SF-ul; e un basm lesinat.

nedumerirezoitica - Sambata, 2 August 2008, 13:03

e o poveste totusi? ca eu nu am gasit cartea. si daca e o poveste asa cum spune autorul articolului ce e cu toate comentariile astea? si apropo, mai exista si scriitori de povesti ca eu nu citesc decat proza misogina cu puternic iz de pornografie in ultima vreme. orice carte cumpar peste asta dau. hai ca sunt curioasa sa o citesc si eu.

\\\'tiganiada\\\'bebe - Duminica, 3 August 2008, 21:27

Basmul e ca \'Tiganiada\'; se gaseste in tot ce ne inconjoara. Si politicienii prolifereaza tot basme; si o tiganiada continua.

 
 
 
 
Cele mai citite articole
BIFURCAŢII. O prostie
Artistule, lasă figurile!
Umbrele trecutului. Colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea (II)
Iluziile revizionismului est-etic (II)
O istorie a iraţionalităţii umane
Cele mai comentate articole
Irakul, Afganistanul şi Românistanul
O istorie a iraţionalităţii umane
BIFURCAŢII. O prostie
Cele mai recente comentarii
In sfarsit...
irelevant
Adrian marino
 
Parteneri observator cultural
International Experimental Engraving Biennial festivalul artelor bucuresti vreaubilet ro Infocarte bookiseala.ro Radio România Actualităţi Dana Art Gallery
 
Modernism Liternet Libertas Publishing Editura Compania Corporate Image Institutul Cultural Roman Teatrul Tineretului din Piatra Neamt
 
Regizor Caut Piesa Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio Romania Cultural Radio Romania Muzical Astra Film
   Pariuri Sportive..    Bonus Bet365..    Casa Pariurilor..