OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sînt ceva mai mult de treizeci şi cinci de ani de cînd merg prin cenacluri. Şi, recunosc, singurul lucru plăcut şi constant au fost întîlnirea cu prietenii, cu unii colegi de generaţie literară, clipele în care puteam vorbi (mai mult la berea de după...) despre ale noastre, despre ce ne frămîntă, despre cum credeam noi că trebui să fie o proză, despre cutare autor sau cutare... În rest... Cititul? Aplaudatul? Huiduitul? Criticatul? Sfîşiatul, dezmembratul, tocatul mărunt? Chestii sado-maso...

Cîndva, am părăsit un cenaclu tocmai din acest motiv, pentru că forma de manifestare nu-mi mai spunea mare lucru. Pentru că a vorbi şi a vorbi la nesfîrşit despre texte nu-mi părea a fi/ a avea şi o finalitate. Da, bun, tinerii autori au nevoie de sfaturi, au nevoie de îndrumare. Dar eu aşteptam şi altceva de la un cenaclu decît să fiu desfiinţat sau mîngîiat pe creştet. Eu voiam să public. Şi, probabil, mai erau mulţi ca mine. Aşa că, împreună cu cîţiva prieteni, am înfiinţat un alt grup, al cărui scop era să facă ceva. Concret. Nu vorbe. Să facă. Şi am făcut o emisiune TV, un fanzin, apoi două suplimente la două dintre ziarele cotidiene care apăreau în oraş pe vremea aceea. Am încercat să facem chiar şi o emisiune de radio, dar n-am reuşit să-l convingem pe... Ovidiu Şimonca, la vremea aceea cu o oarece funcţie la unul dintre posturile de radio din tîrg. Ne-au reuşit însă celelalte trei iniţiative şi am putut nu doar să discutăm despre texte, am putut chiar să le publicăm. Şi am publicat mulţi autori din ceea ce s-a numit apoi generaţia ’90, autori care mi-au devenit prieteni în timp.

Vreau să spun cu asta că un cenaclu ar trebui să aibă în vedere şi un debuşeu pentru textele citite, o revistă periodică sau măcar o serie de antologii...

Şi, dacă tot a venit vorba despre antologiile de cenaclu, îmi vin în minte cele două antologii pe care le-am făcut pentru AtelierKult (www.atelierkult.com), antologii de texte citite în cenaclu, mai exact. Da, iată o ieşire. Iată ceva cu care tinerii pot fi atraşi. Pentru că una e să ştii că din activitatea de cenaclu nu rămîn decît vorbele, sfaturile (bune şi alea, dar numai ele parcă nu-s de-ajuns), şi alta e să ştii că, undeva, tunelul chiar are un capăt, iar acolo e o luminiţă... care, uneori, chiar se vede.

Ce vreau să spun e că un cenaclu nu trebuie să devină el însuşi un scop în sine. Nu ne putem mulţumi doar cu organizarea unor şedinţe la care vine lumea, cît vine, apoi se lasă de acest sport cînd nimic concret nu i se întîmplă mai departe. Tînărul vine la cenaclu, îi ascultă pe cei care au strîns nişte cărţi cu numele lor pe ele sau pe cei care au o mare experienţă de cititori, toţi spunîndu-le cum ar vedea ei textul respectiv, ceea ce, pînă la urmă, nu le garantează deloc publicarea. Pentru că, în momentul în care vor încerca să publice şi vor trimite acel text unui redactor, acela va avea, poate, alte criterii după care judecă un text. De aceea, spun că un cenaclu ar trebui să aibă în spate o publicaţie. Celebrele cenacluri literare româneşti aveau în spatele lor publicaţii: Astra, din Braşov, este, de pildă, unul pe care l-am frecventat şi eu cîndva. Aşa ar trebui să aibă şi cenaclurile F&SF, dacă vor să aibă succes, dacă vor să rămînă prin ceea ce au realizat, prin nişte nume lansate, şi nu doar prin amintirile unor scriitori lansaţi de alţii.

În peisajul actual al SF-ului românesc, se pare că doar Clubul Helion are în spate o revistă, Helion. Iar AtelierKult, cum am mai zis, are seria de antologii de la Millennium Press.

Sper ca acest text să nu fie citit ca fiind împotriva unei idei, ci în sprijinul alteia.