Unele lucruri dintre cele ce vor urma
le-am mai spus într-o formă sau alta cu diverse ocazii. Poate
e adevărat că obsesiile împing viaţa mai departe (şi bine e
să nu fii pe marginea prăpastiei cînd tragi o astfel de
concluzie).
Sînt lucruri care se spun şi se
tot spun, se preiau şi se dau mai departe fără a analiza
fenomenul, ci doar pentru că sună bine, convenabil sau pentru că
sîntem tentaţi să vedem doar jumătatea goală a paharului. E
drept că şi paharul ăsta are un talent nemaipomenit de a nu fi mai
niciodată plin pe de-a-ntregul.
Printre scriitori, comentatori (fie ei
critici de meserie sau de ocazie), printre cititori chiar, circulă
un fel de legende care nu fac bine. Şi eu cred că nici nu sînt
adevărate. N-am soluţii pentru îndreptarea lor, dar pot să
le semnalez. Lumea literară este o lume dură, ca toate lumile, de
altfel. Fiecare se descurcă cum poate, face ce crede că e mai bine,
şi nu întotdeauna rezultatele sînt pe măsura
aşteptărilor. E drept, uneori aşteptările sînt prea mari
faţă de posibilităţi, şi atunci e normal să apară un sentiment
de frustrare care nu e greu să se facă prins într-o formulă
lesne de dat mai departe, de a fi împrăştiată în medii
care – şi-aşa sensibile – o iau de bună, creîndu-se
astfel alte frustrări, alte nenorociri.
1. Una dintre legendele de care vorbeam este că tinerii nu citesc
Ba da, citesc. Poate (sigur!) nu atît
de mult ca în vremurile în care jobul însemna o
activitate de la ora 7.00 la 15.00, iar în rest nu prea aveai
multe de făcut (de ales). E drept că acum cărţile nu mai au
tirajele de altădată, dar, dacă facem o socoteală (număr de
titluri şi tirajul) şi comparăm cu acele vremuri, s-ar putea ca
prezentul să nu iasă în dezavantaj. Bine, aici e vorba de
numărul de cititori, nu de cei tineri. Dar dacă mergeţi la
tîrgurile de carte nu se poate să nu vedeţi numărul mare de
tineri care se fîţîie pe-acolo. Fiţi cu ochii însă
pe cei care părăsesc tîrgul ţinînd în mîini
sacoşe pline cu cărţi... Veţi avea surprize. Mari.
Particularizînd la literatura
F&SF, se publică aproximativ 100 de titluri pe an. Nemira,
Tritonic, RAO, Corint, Millennium Press, Bastion, Alexandria o fac
constant, plus „ce mai pică“ – fără a fi marketate ca
sefeuri – de la Polirom, Humanitas, Paralela 45, Curtea Veche. Cine
credeţi că le cumpără pe toate? Şi, dacă e să dăm crezare
editorilor, destule dintre aceste titluri se vînd în
cîteva mii de exemplare. Cine? Tinerii, evident. Pot să vă
spun, ca unul care a cam stat pe la standuri la ultimele tîrguri
de carte, că un foarte mare procent al cumpărătorilor era format
din tineri. Desigur, mai apărea şi cîte un pensionar, dar
acela era trimis de nepoţi cu lista de cumpărături. Şi-atunci?
Cum putem spune că tinerii nu citesc? Sau, în particular, că
nu citesc SF? Să ne uităm la bloguri! Majoritatea blogurilor de
cărţi, care publică însemnări legate de SF, sînt ale
tinerilor. Prea puţine aparţin unor vechi cenaclişti...
2. Autorii români nu pot publica
Într-un fel sau altul, această
idee se insinuează printre tinerii scriitori tăindu-le elanul,
stricîndu-le viaţa. Aici mai e o problemă: dacă într-adevăr
le taie elanul, atunci poate chiar e mai bine să-şi caute alte
preocupări...
Cine împrăştie astfel de
zvonuri? Le spun aşa pentru că sînt cazuri în care
lucrurile sînt adevărate: da, unii au publicat cărţi cu bani
aduşi de-acasă; da, unii au publicat cărţi pentru că au cunoscut
pe cineva la o editură; da, unii au ghinion (în cazul în
care chiar n-au ştiut asta dinainte) şi sînt publicaţi de
edituri care nu au distribuţie, nu fac reclamă, în general,
nu fac nimic pentru a-şi promova cărţile şi autorii. Aşa e,
toate aceste lucruri se întîmplă. Dar asta e oare starea
generală a lucrurilor? Cum de nu se împrăştie vestea despre
cei care au trimis manuscrisul pe e-mail şi în două luni erau
publicaţi – sau măcar cu contractul semnat? Pentru că sînt
mai mulţi cei care nu ajung să publice? Păi e normal să fie. E
normal ca, dintr-un maldăr de texte, editurile să le publice numai
pe cele pe care le consideră mai valoroase sau pe care le consideră
mai vandabile? Nu vorbim de valoarea lor absolută, pentru că în
faza asta e vorba mai mult de intuiţie; valoarea reală o vor atesta
alţii, în timp...
Dar ne-am obişnuit să ne plîngem
de milă. Să vedem numai jumătatea goală a paharului. Ştirea că
un debutant fără pile a reuşit să publice nu e o ştire.
3. În România nu se poate trăi din scris
Nu se poate? Ba da. Dar pentru asta
trebuie să publici des şi, mai ales, să vinzi mult. Cu o carte la
trei ani, vîndută în 500 de exemplare, evident că nu se
poate trăi. Ca să nu mai vorbim că, în mod normal, un
scriitor mai dă şi interviuri, mai publică şi articole, mai apare
pe la TV... Tot la trăit din scris se adună şi astea. Dar nu, nu
se poate trăi din scris dacă scriitorii vor să fie neapărat
geniali, să intre în Istoria literaturii... a lui Nicolae
Manolescu, în care, dacă e să ne întoarcem la SF, se
spune că sefeul românesc a cam murit după 1990. Desigur,
domnul profesor n-a citit zecile (suta?) de cărţi F&SF apărute
în ultimii 20 de ani. N-a citit nici măcar despre ele (ca să
observe că există), deşi în presa literară s-a mai scris pe
ici, pe colo. Ba chiar unele dintre ele au luat premii sau au fost
nominalizate la premii literare: de pildă Teodosie cel Mic de Răzvan
Rădulescu şi Derapaj de Ion Manolescu au fost nominalizate, printre
altele, la Premiile USR, ba chiar Petru Cimpoeşu a şi luat premiul
în 2007 pentru Christina Domestica şi Vînătorii de
suflete. Ei? USR... Manolescu... Nu se poate să nu fi auzit totuşi.
Sau e vorba de altă meteahnă... Mai bine s-o considerăm şi
pe-asta tot o legendă.
4. Cărţile SF bune sînt literatură, celelalte sînt
doar SF
Asta e percepţia. Şi va mai dura ceva
pînă vor apărea oarece schimbări aici. Pînă atunci,
continuăm să vedem edituri serioase care pun pe coperta a patra
texte ca: „Nu vă lăsaţi păcăliţi de recuzita SF. Cartea are
limpezimi de parabolă“.
Cam asta e. Trăim pe tărîmuri
de legendă, cum s-ar zice...
Autor: 
RSS Feed
Newsletters