OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bune blog-urile astea! Bune, pentru ca mai interactionezi cu oameni care impartasesc aceleasi pasiuni. Indiferent de faptul ca pozitiile sint altele. Editori, scriitori si cititori se pot reuni in discutarea unor chestiuni, uneori teoretice, uneori practice. Fiecare vede lucrurile in felul sau, care poate fi diferit de al celuilalt. Citeodata toata lumea are ceva de invatat. Mai o informatie la care nu ai acces decit daca lucrezi in domeniu, mai o parere despre munca pe care o faci si despre care tu, poate, ai alta parere pentru ca o privesti dintr-un unghi (mult) prea ingust.

O legenda care circula prin viu grai sau prin scrisori si e-mail-uri este aceea ca autorului roman ii este foarte greu – daca nu imposibil – sa debuteze. Asta in lipsa prietenilor, a pilelor de prin redactiile revistelor si editurilor, sau apartenentei la vreo mafie dintre cele cunoscute (toti le stim, nu? Mafia lui X, mafia lui Y... unde X sau Y sint sefi de reviste sau de edituri. Sau critici. Profesori. Orice, dar cu influenta). in lipsa acestor „dotari“ nu se poate debuta decit pe bani proprii si, evident, la edituri de apartament, edituri pe care nu le stie nimeni si care nici macar n-au puterea de a difuza cartea in librarii. Reclama? „Pe banii cui, ma? Pe banii cui?“, vorba unui cuplet à la Constantin Tanase. Cronici, recenzii? Poate pe blog-urile prietenilor...

Un alt subiect ce stirneste reactii aprinse este pretul cartilor. „Am luat de la libraria X volumul in editia originala si costa cu atita mai putin decit varianta romaneasca. Huo editorilor! Capitalisti care sug singele poporului.“ Nu mai sta nimeni sa vada ca „editia originala“ nu este hard-cover-ul care costa, la data aparitiei, 25-30 de euro, ci o editie paperback, si asta veche de un an (uneori si mai mult) luata de „dincolo“ la kilogram sau la niste oferte foarte, foarte speciale.
Sa mai spun ca editorii romani scot carti pentru cititorii de carti in limba romana? Pare superfluu, dar nu e. Afirmatia produce mirare in anumite cercuri.
Dar trebuie sa recunosc ca am intilnit si cititori de carti in limba engleza care au cumparat si editiile romanesti. Asa, sa le aiba in biblioteca. Sa vada cum au fost traduse.

Se intimpa uneori ca editurile sa mai taie cite un volum (de pilda cind e vorba de peste 1.200 de pagini) in doua si scot „jumatatile“ la interval de o luna, doua. Scandal! Cit o sa stam pina le veti scoate pe amindoua? Amintesc faptul ca si prin alte parti se practica acest lucru, de pilda un roman tiparit la noi in doua volume, la o luna unul de altul, a fost tiparit in Franta cu cinci luni intre „jumatati“, iar in Germania cu trei. Evident, mai e si varianta tiparirii intr-un singur volum, de format mai mare, caz in care pretul e mult mai... pret (si banii trebuie dati toti odata). Tot aici ar trebui amintite seriile. „De ce sa asteptam cinci ani pina vom avea toate volumele unei trilogii?“ Ei, o trilogie se poate tipari si in jumatate de an, dar si in doi ani. Depinde si de marimea volumelor, si de programul traducatorului (de obicei se prefera un singur traducator, pentru unitatea de stil). Ca sa nu mai vorbim de trilogiile autorilor romani care pot dura ani de zile – ca ele, cartile, mai trebuie si scrise. Exact ceea ce „patesc“ si cititorii editiilor originale de-afara.
in dialogul constructiv si civilizat dintre cititor si editor se poate ajunge si la apostrofari de genul „tiparirea romanului X in colectia Y e o prostie“. Nu tu un „pentru ca“, nu tu o trecere in revista a dezavantajelor (pentru autor, pentru editura, pentru cititor), nu nimic. Dar poate ca prostie a fost (sau s-a dovedit a fi o miscare gresita) publicarea celorlalte romane ale autorului respectiv in colectia initiala. Poate publicarea romanului X in colectia Y urmareste largirea publicului-tinta... Dar unde sint doar enunturi nu e loc pentru dialog.

Poate urmatorul este dialog: „De ce-l publicati pe autorul X? Publicati-l pe Y.“ „De ce Y?“ „Pentru ca mie imi place. Si mai am vreo doi prieteni carora le-ar placea, sint sigur.“ „Si restul pina la 2-3-5 mii, cit ar fi tirajul, de unde vin?“ Dialogul se opreste, invariabil, aici.
Dar copertele... Un cititor: „in sfirsit, aveti si voi o coperta ca lumea“. Altul: „n-ati gasit si voi o coperta mai de Doamne-ajuta?“ Sa povestesc iarasi un caz discutat la Londra despre o carte pe care britanicii au scos-o cu alta coperta decit editia americana pentru ca librarii au zis ca aia originala nu va vinde cartea? Numai asta nu-i vad pe librarii nostri facind!
Discutii despre cine citeste la noi F&F? O-ho! O alta legenda spune ca femeile nu citesc SF. Eu am vazut rezultatul unei cercetari la care au raspuns citeva sute de cititori (la un tirg de carte) din care reiesea ca 60% din cititorii de F&F erau femei.

La marote si idei (putine da’) fixe as putea inscrie „SF-ul nu este literatura“. SF, fantasy, horror, in fine, toata familia. Nu e? Ma repet, dar pun iarasi intrebarile: 1984 nu e literatura? Sa nu ma parasesti? Teodosie cel Mic? Amuzante au fost, sint si vor mai fi asertiunile gen „nu va lasati indusi in eroare de tematica SF“ (cu variante). Sa insemne asta ca, totusi!, anumite carti F&F sint literatura? Dar atunci nu mai sint SF, nu? Mai, mai! Am vazut cititori care strimba din nas cind aud de SF, dar citesc SF. Am vazut editori care strimba din nas, dar publica SF (cu atentionarea aceea pe coperta a patra). E lumea ipocrita? E chestie de marketing? O fi din ambele cite ceva.
Cu siguranta mai sint si alte legende, marote si idei fixe legate de carti, de scriitori, de sigla SF – tot mai rar pusa pe carti, si nu doar din motive de marketing, ci si pentru ca literatura F&F s-a schimbat foarte mult in ultima vreme. Pe linga unele oi fi trecut si nu le-am vazut (sau le-am uitat). Poate, in timp, vor aparea si altele. Sper sa putem vorbi despre ele, sa le descilcim, sa le intelegem. Sau poate ca nu.
Dar ne vedem mai departe pe blog-uri, ca e mai simplu. Lansarile si tirgurile sint, prea adeseori, cam scortoase. Si nu ne putem da unii altora... timp.