OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ana-Veronica Mircea, nascuta la Bucuresti in 1957, absolventa de Politehnica, in prezent inginer la o firma din Focsani. A debutat in 1993 in Jurnalul SF, cu povestirea Felix, the king. A publicat peste cincizeci de texte in reviste, fanzine, in Almanahul Anticipatia, antologia Nemira ’96 si, mai nou, pe Internet. In 2005 ii apare prima carte, supra-Vietuitorii, o culegere de proza scurta in format electronic, la Editura cartea.info, sub ingrijirea lui Vlad T. Popescu.

Urmaresc de mult proza Anei-Veronica Mircea si recunosc ca nu m-a impresionat, n-am gasit vocea care s-o particularizeze ptre ceilalti scriitori care au abordat SF-ul si, pina la lectura acestui volum, n-am reusit nici sa-mi fac o impresie de ansamblu asupra posibilitatilor ei creative si speculative. Ma bucur insa ca a aparut aceasta carte, pentru ca am descoperit o autoare cu multa imaginatie, cu capacitate speculativa, cu simtul umorului, ludica si deschisa experimentelor, cu teme variate, cu personaje mai simple sau mai complexe, purtatoare de idei sau doar de... „carne“, cu lumi, multe lumi inventate, aproape fiece povestire are o lume a ei – un pariu pe care autorii de SF si-l asuma atunci cind scriu proza scurta, ceea ce face ca productia sa nu fie chiar foarte bogata, de aceea imi si pare, in SF cel putin, mult mai dificil de scris o carte buna de proza scurta decit un roman.

Citeva texte mi-au retinut atentia si ar merita mentionate, cu bune si cu rele.
Oyoja Onuk. Buna ideea cu vrajitoarea-moarte care ii face pe osinditi sa incremeneasca intr-o clipa, devenind exponate de muzeu. Pacat de pasajele in care ni se spune despre ce e vorba si cum e organizata lumea, lucruri des intilnite in prozele scurte SF atunci cind autorul are doar ideea si vrea s-o spuna, uitind sa scrie de fapt povestea care sa-i poarte ideea spre cititor.
Sfinte Dumnezeule! Calatorii in timp, patrule de supraveghere, hotarirea autoritatilor de a elimina din istorie inventarea cronomobilului tocmai pentru a nu-l lasa la indemina tuturor nebunilor... Interesant, dar asa o idee trasnita n-am mai intilnit! Cum sa faci asta fara ca agentul trimis pentru a rezolva misiunea sa ramina captiv in acel timp? Autoarea nu gaseste o rezolvare satisfacatoare, dar e de retinut curajul abordarii temei.

Slujba temporara. Un text coerent de la un capat la altul, cu rasturnari de situatii ca intr-o poveste politista, cu vise deturnate, cu... tot ce trebuie. Si bine scris, chiar si asa, fara o amprenta personala a autorului, fara ceea ce am numi „stil“. Unul dintre cele mai reusite texte ale volumului.
Clocitorul Josh. Anii-aici si anii-acasa, navaistii si joan-seanistii, Cel-care-poate, fetita care imita gesturile parintilor, apoi lisabertistii... O insula, o nava cu care au venit Joan si Sean, din care se trag toti. Viata grea, dorinta de evadare. Unde? Acolo unde se duc pasarile... Cum? Strecurati in marsupiile lor... Cine? Bert si Lisa, pentru a da nastere unui nou popor. Si apoi statuile celor doua pasari, din ale caror marsupii se itesc capetele celor doi copii. Si mai e statuia Clocitorului Josh, cel care a descoperit calea de evadare, Profetul Sfint... Frumos spusa povestea, ei da, frumos spusa. Cu o blindete pe care n-am mai gasit-o de mult prin textele SF, cam de pe vremea traducerilor din almanahurile Anticipatia. Plina de surprize aceasta Ana-Veronica Mircea...

Kill. Goana dupa puncte (prin crime, violuri – „O sa-mi placi moarta, doar n-o sa te racesti dintr-o data!“, jafuri...), intr-o lume cam sumbra, pusa la cale de o mama pentru obtinerea majoratului si innobilarii fiului (pe nume Kill!). Si, in mijlocul acestei grozavii, un batrin fara semnul majoratului, un batrin care imbatrinise fara sa ucida, fara sa violeze, fara sa. Suficient pentru a alimenta ura celorlalti. Idee luminoasa (totusi!) in final, autoarea nu poate fi doar sumbra. Undeva printre nori exista cerul instelat de deasupra...
Culoare locala. Alieni si alte fiinte, dar cu obiceiuri (naravuri?) atit de familiare noua... Umor impletit cu pofta de joaca si experiment. Un fel de sceneta SF. Daca am vazut des pasaje poetice prin textele autorilor de SF, de ce nu si teatru?
Lovitura de palat. O poveste care ar fi putut fi palpitanta – ca elemente sint destule, cu lovitura de palat care urma sa destabilizeze matriarhatul, sau sa duca la un al doilea matriarhat sau, pur si simplu, sa faca doar o schimbare de regine – depinde din unghiul carui personaj privesti. Numai ca, in final, povestea se inmoaie si raminem doar cu ideea ca Ana-Veronica Mircea poate scrie povesti, chiar romane daca o sa vrea intr-o zi.

Supravietuitorii. Oamenii isi incep exodul spre Siberia, unul dintre putinele locuri de supravietuire. Se casapesc unii pe altii pentru o masina sau o traista cu mincare. Doua cupluri, fiecare individ cu apucaturile lui (personaje bine conturate, doar din citeva cuvinte), calatoresc cu elicopterul, sint reperati, isi sacrifica aparatul de zbor pentru a scapa vii si se integreaza in multime. Convoiul ajunge la o autostrada care trebuie traversata. Apare o femeie oarba, cu traista ei cu jetoane din care citiva indivizi sint pusi sa-si incerce norocul: daca jetonul extras e galben, ramine in multime; daca e purpuriu, va fi unul dintre cei care se vor arunca in fata masinilor pentru a determina oprirea lor si crearea unui moment in care convoiul sa poata traversa. Aici mai apar Fermecatorii, care... n-am prea inteles ce e cu ei. O femeie din grupul celor veniti cu elicopterul se lasa ademenita de acestia, dar partenerul ei reuseste sa se smulga din vraja lor si pleaca impreuna cu ceilalti doi, care pun mina pe o masina abandonata. Konet filma. Si?
Uneori Ana-Veronica Mircea parca n-are rabdare sa-si scrie povestile, doar inventeaza lumi pe care le descrie in graba. Mai pune acolo si schitele de personaje, ceva replici, ca si cind ar astepta ziua potrivita pentru a scrie adevaratele proze. Pentru unele texte, ziua aceea a venit. Pentru altele... trebuie sa mai asteptam.