Marian Coman s-a născut la 21 mai
1977, la Mangalia. Este redactor-şef al cotidianului Obiectiv-Vocea
Brăilei. În 2006 a luat Premiul de încurajare la
Convenţia Europeană de SF. Volume publicate: Nopţi albe, zile
negre (2005), Testamentul de ciocolată (2007), Teoria flegmei. Apel
la mitocănie (2008, publicistică).
Ai publicat două cărţi de proză şi
una de publicistică, toate la aceeaşi editură, Tritonic. Crezi că
e bine pentru un scriitor să colaboreze cu o singură editură?
Ştii, am un cusur... Adică mai multe,
dar unul dintre ele are legătură cumva cu întrebarea. Sînt
un om fidel. Lucrez la aceeaşi firmă de vreo 8-9 ani, am aceeaşi
iubită de mai bine de 11 ani, ţin încă la prietenii din
copilărie ori la prietenii care deja au murit. Şi nu-mi dau nicicum
seama cînd o relaţie trebuie să se încheie. Nu intuiesc
sfîrşiturile, nu ştiu nici cînd şi nici de ce să-mi
închei socotelile în relaţiile cu oamenii ori cu
instituţiile. Nu mă pricep la asta. Mă încăpăţînez
să văd părţile bune ale celor din jurul meu pînă ce ajung
în postura celui care închide lumina. Fireşte, glumesc
un pic. Adevărul este că, în momentul în care mi-am
terminat cărţile, Tritonic a fost editura dispusă să investească
în ele. Şi nici nu a fost vreo altă editură care, pe tot
parcursul acestor ani, să-mi fi spus: „Marian, am dori să vedem
următorul tău volum. Ne-ar interesa să te publicăm“. Prin
urmare, în lipsa unei astfel de tentaţii, n-am avut nici
motive să mă iau la trîntă cu fidelitatea mea. Acum... eu
încerc să găsesc explicaţii, însă foarte adevărat
este şi faptul că, dincolo de toate aceste lucruri, apariţia
cărţilor mele a ţinut şi de conjunctură şi, mai ales, de
oamenii care au apreciat, la momentul respectiv, ceea ce am scris şi
care m-au scutit de calvarul de a bate pe la porţile editurilor cu
manuscrisul în braţe. E o mare uşurare să ştii că volumul
la care tocmai scrii este cuprins într-un plan editorial chiar
înainte de a-l termina. Mă întrebai dacă e bine pentru
un scriitor să colaboreze cu o singură editură. În
principiu, într-o lume normală, cred că un parteneriat pe
termen lung între un scriitor, un agent literar şi o editură
ar asigura cea mai bună vizibilitate, promovare şi – de ce
să nu o spun? – profit pentru cele trei părţi implicate. Dar noi
sîntem departe de o lume normală... Apoi, mai trebuie să spun
că, în ceea ce mă priveşte, colaborarea cu o singură
editură e doar pe jumătate adevărată: o parte dintre povestirile
mele au apărut în antologii editate de edituri diferite.
Ştiu că editura te-a plimbat prin
ţară, ai avut parte de lansări şi întîlniri cu
cititorii în mai multe oraşe. Cum vezi povestea asta despre
„ce poate să facă editura pentru mine“? Un scriitor ar trebui
să-şi pună şi întrebarea „ce pot face eu pentru editură“?
Cred că privesc lucrurile dintr-o
perspectivă uşor diferită. Editura nu trebuie să facă nimic
pentru scriitor. Şi nici scriitorul pentru editură. Dar ambii
trebuie să facă tot ce pot pentru carte. Fiindcă relaţia
editură-scriitor nu există în absenţa cărţii. Or, şi
unul, şi celălalt au tot interesul să promoveze volumul cu
pricina. Editura – fiindcă trebuie să-şi recupereze investiţia
şi să scoată şi nişte bani din povestea asta, iar autorul –
fiindcă vrea să scoată nişte bani, să zicem, dar mai ales
fiindcă trebuie să-şi ducă povestea pînă la capăt. Adică
pînă în faţa ochilor cititorilor. Fiindcă pentru asta
s-a chinuit. Pentru asta a scris. Or dacă volumul său zace pe
rafturi sau în cutii, printr-un depozit, a scris de pomană. Nu
e nimeni scriitor fiindcă scrie cărţi ori fiindcă le publică. Ci
pentru că există oameni care citesc ceea ce a scris.
Crezi că literatura asta – SF,
fantasy, fantastică, speculativă, cum vrei să-i zici – e
suficient de vizibilă la noi? Am văzut că ai intervenit pe blogul
lui Lucian Dan Teodorovici într-o discuţie, avînd tocmai
acest subiect.
Am intervenit pe blogul lui L.D.
Teodorovici pentru că detest prejudecăţile. Mai ales atunci cînd
ele îşi fac simţită prezenţa în spaţiul public,
tocmai într-o dezbatere despre literatură şi artă, adică
taman acolo unde nu prea ar avea ce căuta. Nu ar avea ce căuta
fiindcă te aştepţi de la oamenii care au devorat cîteva
rafturi bune de cărţi să aibă mintea deschisă. Or, afirmaţii de
genul „literatura SF de la noi din ţară este scrisă şi citită
de tineri care, odată cu maturizarea, reuşesc să înţeleagă
că aia nu e literatură“, ca să îl citez pe unul dintre
comentatorii articolului respectiv, se cer taxate. Ele trădează nu
numai prejudecata, înrădăcinată pe lipsa de informaţie
şi de cultură, cît mai ales un defect tipic românesc,
acela de a ne pronunţa pe subiecte despre care nu avem habar. Şi
dacă în discuţiile despre fotbal, politică şi sex ne-am
obişnuit să acceptăm astfel de intervenţii, nu ar fi rău ca,
măcar în zona literară, să încercăm să păstrăm –
oricît de ciudat ar suna – contactul cu realitatea. Şi ca să
mă întorc la întrebarea ta, cred că întreaga
literatură română contemporană, cu cîteva excepţii,
bineînţeles, este lipsită de vizibilitate, iar literatura
română de gen suferă cel mai mult la acest capitol.
Tot omul care a scos o carte ar vrea
(bănuiesc) să şi-o publice în lumea largă. Uite, Lucian
Merişca şi Costi Gurgu (bine, el e avantajat şi de faptul că
locuieşte în Canada) au publicat, în ultimii doi ani, în
antologii de peste ocean. Deci se poate. Ce crezi că le lipseşte
autorilor români de F&SF, de nu apar mai des în
astfel de volume?
Informaţia, traducătorii, timpul,
banii, agenţii literari. În fond, drama scriitorului
român este aceea că este scriitor de weekend şi de
după-amiază. Nu vorbim despre excepţii acum. Scriitorul
român scrie sîmbăta şi duminica, ori seara, după
ce se întoarce de la job. Scrie aproape pe gratis, doar
din pasiune şi vanitate şi-i creşte inima cînd îşi
vede cartea în librării. De multe ori e incapabil, ori
obosit, ori nu mai are timp să umble după traducători pe care
trebuie eventual să-i plătească, după adresele agenţilor,
editurilor ori concursurilor din străinătate.
Planuri de viitor? O carte nouă?
Da, însă nu ştiu încă
nici cînd, nici care.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters