OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cartea cu motocentauri (Motocentauri pe acoperişul lumii, Karmat Press, 1995) a împlinit paisprezece ani de la apariţie. Tirajul a fost mic, impactul, mare. S-au scris despre ea articole, studii, a constituit material bibliografic pentru teze de licenţă şi doctorat.

A fost o carte-manifest, dacă nu a unei generaţii (ceea ce ar fi cam mult spus), măcar a unui grup de scriitori care au ieşit pe piaţă la începutul anilor ’90 şi au constituit nucleul literaturii promovate de Jurnalul SF, fiind cunoscuţi şi sub numele „cei care nu“ sau, mai simplu, Clubul Quo Vadis? din Ploieşti.

Autorii cuprinşi în antologie sînt: Sebastian A. Corn, Don Simon, Doru Stoica, Dănuţ Ivănescu, Cătălin Ionescu, Michael Haulică, Ionuţ Bănuţă (care a semnat şi coperta), Caius Stancu (prezent doar în postură de coautor al „Introducerii“).

Antologia i-a reprezentat pe toţi aceştia (evident, pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, după cum şi-au şi asumat-o în termeni diferiţi) la momentul respectiv.

Azi, cei şapte autori au fiecare drumul lui, îndepărtîndu-se de forma şi stilul practicate atunci, (re)găsindu-şi fiecare sinele.

Sebastian A. Corn a publicat şase romane şi o nuvelă (ultima apariţie, Adrenergic!, Millennium Press, 2009), creînd tot atîtea lumi – fantasy, SF sau mainstream –, renunţînd, se pare, la statutul de scriitor SF, făcînd o figură interesantă în literatura română cotemporană. 2484 Quirinal Ave (Nemira, 1995, tradusă şi în Serbia, în 1996), este singura carte apărută separat, care trimite oarecum la istoria din Motocentauri.

Dănuţ Ivănescu scrie o carte, Cronicile Blandianei, despre un Ev Mediu autohton, fabulos şi mitic, în acelaşi timp, din nou fără nici o legătură cu sefeul practicat în anii începuturilor. Dar, din cînd în cînd, îşi revizuieşte textele vechi, cele care l-au consacrat în JSF, în vederea publicării unui volum. Sau poate nu, după cum sună o vorbă de-a lui.

Don Simon a publicat un volum de povestiri, Împotriva satanei (Karmat Press, 2001), şi are gata încă unul, Rabbi Forever, despre un ţinut căruia i-a scris legendele.

Doru Stoica tocmai a publicat volumul său de debut, Între bariere (Millennium Press, 2009), care cuprinde povestiri plasate într-un univers rural în care tehnologia este mai mult magie.

Cătălin Ionescu a publicat un roman, Loser (Pygmalion, 2002), iar Ionuţ Bănuţă n-a mai scris de mult, construindu-şi o carieră care l-a adus azi în poziţia de art director la revista Tango.

Şi, atunci, ce a fost cartea cu motocentauri? Cum spuneam, un manifest al unui fel de a scrie SF, liber, dezinhibat (poate prea dezinhibat, după unii), în căutare de motive şi tehnici literare inedite pentru sefeul practicat pînă atunci în România, un personaj – motocentaurul – cum n-a mai fost altul, dar, în primul rînd, poate, o stare, un motor pentru ce a urmat, chiar şi prin prisma deselor şi lungilor discuţii şi polemici, prin reacţiile pro şi contra generate.

I s-au reproşat multe antologiei. Că n-ar fi fost manifestul unei generaţii („generaţia JSF“), mulţi neregăsindu-se în ideile promovate. Că n-a fost decît un experiment eşuat. Că limbajul şi tehnicile postmoderniste (autoreferenţialitatea, intertextualitatea, referinţele la literatura mainstream etc.) au „întinat valorile sefeului tradiţional“, ingineresc, practicat de optzecişti şi de o parte a tinerilor care îşi făceau atunci intrarea în lumea sefeului.

Azi, după paisprezece ani, Motocentauri pe acoperişul lumii pare a fi doar o haltă apărută peste noapte pe drumul sefeului românesc, o haltă în care a oprit doar un tren sezonier, şi acela o singură dată. Tema şi personajul motocentaurului au fost abandonate, n-au mai apărut texte noi, în ultima vreme, care să le valorifice. Din cînd în cînd, printr-un articol, printr-un capitol al unei teze de licenţă sau doctorat, mai apare cîte o referire. Mulţi dintre cititorii de azi (generaţie nouă!) nici măcar n-au văzut cum arată această carte.

Poate de aceea, de cîţiva ani, autorii antologiei îşi pun problema unei noi ediţii. Au apărut chiar editori interesaţi de asta. Însă, orice discuţie de pînă acum s-a împotmolit în dilema: să fie o ediţie care s-o reproducă exact pe cea din 1995? Să fie republicată doar ca o carte-document, ca ilustrare a unui anumit moment, spre aducere aminte sau spre lămurirea celor care nu ştiu despre ce e vorba? Sau să se treacă din nou la treabă în vederea unei ediţii revizuite şi adăugite?

O ediţie conformă cu prima ar fi, după cum spuneam, o ediţie-document, oferind cititorului o imagine exactă a celor spuse despre ea. Cînd se vorbeşte despre Motocentauri, referinţa este la acea ediţie, la acele texte, cu plusurile şi minusurile lor. O revizuire ar denatura, într-un anume sens, obiectul de referinţă.

Pe de altă parte, povestirile, aşa cum sînt ele acolo, nu-i mai reprezintă 100% pe autorii lor. Mulţi au şi declarat asta. „Scurtă istorie generală a lucrurilor“, textul introductiv (un fel de istorie a lumii în date, înşirată pe mii de ani), are multe, prea multe momente neacoperite de textele propriu-zise. O ediţie revăzută şi adăugită ar putea să mai acopere din ele, să mai împlinească acea istorie a lumii aşa cum au conceput-o Dănuţ Ivănescu, Ionuţ Bănuţă şi Caius Stancu, într-un text care, chiar dacă nu s-a dorit astfel, este, poate, cel mai incitant al antologiei. I s-ar putea adăuga texte noi, scrise acum, sau texte scrise în urmă cu zece ani, după apariţia volumului. În „istoria lucrurilor“ ar putea să mai apară elemente noi (de pildă, Australia sau America de Nord, deloc sau prea puţin exploatate). Al doilea imperiu al tracilor mai are, cu siguranţă, multe de dezvăluit. Iar povestea romanilor care au trecut Atlanticul, s-au unit cu mayaşii şi au dat naştere romayanilor este, parcă, de-abia la început...

Cît despre motocentauri... încă îl aşteptăm pe Corban. Şi sînt convins că mulţi dintre cititori îl aşteaptă să apară într-o poveste mai amplă.

Săptămîna viitoare, cei şapte se vor reuni pentru a decide cum va arăta ediţia a doua. Indiferent care va fi aceasta, ediţia a doua a Motocentaurilor va fi un eveniment editorial al anului viitor.