OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Editurile româneşti s-au ocupat multă vreme cu recuperările – sau umplerea golurilor. Au fost editaţi clasici, preclasici, clasici ai modernităţii. Goluri au mai rămas: toată lumea e de acord că unul dintre acestea se numeşte Robert A. Heinlein (de pildă).

 

Ce înseamnă un program editorial coerent? Coerenţă poate fi şi valoarea, cu toată încărcătura de subiectivism a definirii şi atestării ei. În fond, ce înseamnă valoarea? Ceea ce apreciez eu? Ceea ce apreciază un grup de douăzeci de cunoscători? Preferinţele celor două-trei mii, cinci mii de cumpărători care epuizează un tiraj? Despre ce vorbim aici? Despre valoarea atestată în timp? Despre cea dată de alegerea unui juriu? (Să nu uităm că, în SF, o idee extraordinară în anii ’60 poate fi ridicolă în 2000 şi poate anula întreaga capodoperă de-atunci.) Coerenţă poate fi şi noutatea, şi nu mă refer aici numai la date calendaristice. Nu orice carte nouă a intrat în vederile editorilor români. E vorba tot despre cărţi care au cules laurii marilor premii, despre cărţi care au avut succes de public... Doar că timpul încă nu şi-a spus cuvîntul şi multe dintre cărţile care ţin acum „prima pagină“ nu ştim dacă vor mai fi pomenite măcar peste zece sau douăzeci de ani.

 

Dacă ne oprim la prima variantă, cea a valorii atestate de timp, de critică şi de public, riscăm să fim mereu defazaţi. Riscăm să ne bucurăm că citim SF de calitate, fără să ne dăm seama că, pentru noi, ceasurile s-au oprit în 1950 (cînd a apărut Eu, robotul de Isaac Asimov), în 1965 (Dune de Frank Herbert) sau în 1984 (Neuromantul de William Gibson). Şi am avea mereu pe faţă expresia populaţiilor medievale descoperite pe diverse planete de protagoniştii seriilor Stargate, expresia celor pierduţi în timp, care îşi dau seama, deodată, că lumea nu începe şi nu se sfîrşeşte cu ei, că mai există şi alte lumi, şi alte civilizaţii, că prezentul, de fapt, este altul. Sau în altă parte. Vorbim despre F&SF şi, cînd ajungem la o convenţie internaţională (sau cînd citim recenzii prin revistele străine), vedem că literatura despre care se discută acolo e alta, autorii-vedete sînt nume de care n-am auzit, şi-atunci ce facem noi? Unde trăim? În ce univers paralel?

 

Dacă îmbrăţişăm cea de-a doua variantă, a noutăţii drept criteriu absolut, riscăm să ne plasăm într-un alt univers paralel sau, cu un termen din sport, să ne plasăm mereu pe nişte poziţii viitoare unde nu pasează nimeni. Poate că cititorii au nevoie de timp, au nevoie să fie luaţi cu binişorul, să parcurgă etapă cu etapă drumul de la clasici la moderni, şi de-acolo în contemporaneitatea imediată. În F&SF, mai mult decît în orice alt gen literar. Nu vreau să spun, prin asta, că e musai să-l citim pe Thomas Pynchon ca să-l putem înţelege pe William Gibson. Sau pe aceştia doi ca să ne bucurăm cum trebuie de Richard K. Morgan. La fel cum putem citi cărţile lui China Miéville, chiar dacă la noi încă nu s-a publicat seria Gormenghast a lui Mervyn Peake... În cazul literaturii F&SF, noutatea cred că ţine mai mult de atitudine, de abordare a ideilor şi a textului, de mijloacele literare, pînă la urmă. Constă în a ţine pasul cu „civilii“/cititorii care arată, se comportă şi au un cu totul alt nivel de cunoştinţe decît cititorii anilor ’60, ’70... şi chiar ’80. Ca să nu mai spun că grupul cititorilor de F&SF s-a lărgit enorm, depăşind cu mult cercul fanilor. Din ce în ce mai mulţi cititori de maistream trec graniţa şi includ în lecturile lor cărţi de gen. Iar asta, fie în urma educaţiei, a formării individului care învaţă să scrie la vîrste foarte fragede, folosind tastatura computerului pentru a parcurge nivel după nivel jocurile care, în mare parte, sînt SF (de unde şi crearea obişnuinţei de lectură de mai tîrziu), fie datorită abordării genului, din ce în ce mai frecvent, de autori descoperiţi printre lecturile mainstream. Să ne amintim de fanii lui Kazuo Ishiguro, care au dat de Să nu mă părăseşti (nominalizat la Booker Prize în 2005, dar şi la Premiul Arthur C. Clarke în 2006), sau de iubitorii cărţilor lui Bret Easton Ellis, al cărui roman Lunar Park a fost nominalizat la premiile World Fantasy în 2006. Ce să mai vorbim despre Margaret Atwood (Premiul Clarke în 1987 pentru Povestea cameristei) sau Patrick Süskind (Premiul World Fantasy în 1987 pentru Parfumul)?