OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mă plictisesc. Nu eu pe mine. Mă plictisesc lucrurile din jur.
Oamenii, lucrările lor, rezultatele acestora, locul ăla gol în care mă aștept în fiecare zi să găsesc ceva, ceva bun, ceva construit să dureze mai mult decît un mandat de președinte al nu știu cărei organizații care vrea să ceva sau doar se vrea ceva, mai mult decît lasă să se înțeleagă un contract de muncă pe durată nedeterminată sau unul de colaborare pe un an cu o revistă, cu o editură...
Mă plictisește plătirea unor polițe vechi, inventate sau nu (după spălarea rufelor în public chiar nu mai contează asta) prin articole așa-zis critice ale unor ipochimeni care în afară de faptul că nu cunosc limba română scrisă (pe-aia citit-vorbit o știu, pentru că citita o scriu alții, iar în cazul vorbitei nu se văd virgulele puse între subiect și predicat) sau că au niște prieteni pe care vor neapărat să-i servească şi care nu prea au alte talente de arătat.
Mă plictisește ipocrizia celor care dau mîna cu tine după-amiaza, apoi, la miez de noapte, își pun pe ei cămașa Nickname și te terfelesc cu orice ocazie. Cu „mînie proletară“, desigur.
Mă plictisește traiul în kibbutzuri sefiste în care fiecare pune la comun partea micii lui ticăloșii, că de aia bună și constructivă oricum nu-l întrebă nimeni.
Mă plictisește mai ales autismul acestor kibbutzuri, izolarea lor, împărțirea lumii în „noi“ și „ceilalți“, chiar dacă nici „noi“ nu înseamnă chiar „noi“, și se împarte și el la rîndul său.
Mă plictisește lecția de condus afaceri oferită gratis de cineva care tocmai a intrat în insolvență. Chiar dacă știu că la noi insolvență = țeapă legalizată. Sau poate tocmai de aceea.
Mă plictiseșe referința peiorativă, întotdeauna peiorativă, la editurile de apartament. Mai ales atunci cînd vine de la cineva care își conduce editura din alt apartament.
Mă plictisesc concursurile la care se votează după principiul „doar al nostru e frumos“.
Mă plictisește ipocrizia care se ascunde în spatele unor reguli așa-zis democratice gen lucrări trimise cu un motto, ai noștri nu participă, noi nu votăm etc., dar care au doar aparența democrației și obiectivității (lucruri la care noi, românii, sîntem mari maeștri internaționali, aproape tot ce facem facem ca să păstrăm aparențele, să dăm impresia că... da, m-am plictitist de impresionismul ăsta care a ajuns să fie ca o pereche de chiloți care, de drag, nu mai sînt schimbați cu săptămînile). M-am plictisit de toate astea pentru că, de fapt, nu arată decît neputința de a fi așa cum pretindem că sîntem. De ce motto? De ce ai noștri nu? Asta vrea cumva să spună că, de fapt, nu avem încredere în ăia pe care i-am pus în juriu? Că nu avem încredere în competența lor critică, în capacitatea lor de a se obiectiva în cursul unei jurizări, în puterea lor de a nu amesteca merele cu perele? Păi, la ce i-am mai chemat atunci? Nu pot ei, să fie sănătoși, aducem alții care pot. Trebuie să fie vreo doi-trei din ăștia care pot și prin țărișoara noastră...
Mă plictisesc delatorii, mincinoșii, hoții și țeparii, mă plictisesc editurile care nu-și plătesc traducătorii și colaboratorii, mă plictisesc traducătorii care depășesc termenul de predare și, în general, mă plictisesc atîtea promisiuni neonorate, chiar dacă nu întotdeauna e vorba de rea-voință, chiar dacă știu că lucrurile neplăcute uneori se întîmplă, pentru că orice probabilitate diferită de zero înseamnă că se pot întîmpla...
Și da, mă plictisește faptul că, uneori, cad și eu în plasa acestor obiceiuri. Și mă mai plictisește uneori faptul că exist așa cum exist și scriu despre – și puneți aici orice după despre – în loc să scriu pur și simplu, mă plictisește faptul că nu mă abțin de fiecare dată, mă plictisește faptul că am atîtea defecte și că doar din cînd în cînd îmi dau seama de asta...
Multe lucruri mă plictisesc la acest ceas de toamnă, la care cea mai mare bucurie e să stai în Piața Sfatului, în Brașov, și să te uiți la culorile Tîmpei. Doar să te uiți.
Cine mă vede așa plictisit de tot și de toate își imaginează că n-am de lucru. De obicei plictisiții sînt cei care nu știu ce să facă, au timp,dar nu știu să-l folosească.
Am de lucru, am ce face, iar dacă ziua ar avea 25 de ore tare bine-ar mai fi! Nu asta e problema.

 

Și-atunci de ce am zis „mă plictisește“ și nu „mă enervează“, „îmi displace“, „urăsc să“... (așa, ca-n romgleza corporatistă care nu se mulțumește numai să bage cu de-a sila vorbe în limba română, cînd trebuie și mai ales cînd nu trebuie, dar vrea să le și înlocuiască pe alea de le mai avem)? Pentru că m-am săturat să mă mai enervez, m-am săturat să bag în seamă lucruri care doar atîta vor, să fie băgate în seamă, pentru că, altfel, ele nu construiesc nimic, cum ziceam, nu adaugă nimic, nu ne fac mai buni, mai frumoși, mai drepți și cum mai erau dacii ăia între traci. M-am săturat de toate astea, nu vreau să mai fiu enervat, nu mai vreau să fiu intrigat, nu mai vreau să-mi pun întrebări despre ce-i omul și ce vrea el (și ce-a ajuns), vreau să fiu plictisit, plictisit, plictisit...

 

Totuși, de ce am intitulat acest text „Odă plictiselii“? Pentru că numai așa, invocînd-o, numai așa, simțind-o învelindu-mi oasele, am s-o pot face atît de puternică încît să mă facă să pot să mă retrag un pas, să privesc totul în liniște, cu o oarecare detașare, și să trag concluzia că importante în viața asta sînt revistele și cărțile, importanți sînt scriitorii și editorii, traducătorii și redactorii și mai puțin bîrfele țațelor de pe margine, isteriile băieților de mingi, lătratul cîinilor de pripas sau intrigile de la palat, indiferent ce ar însemna aici cuvîntul palat, pînă și acela de „PALÁT s. n. Peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă“ etc.
Și ce treabă au toate astea cu sefeul? Păi au, că în toate este vorba despre SF și sefiști. Se pare că, indiferent ce se spune pe la colțuri, și noi, sefiștii, sîntem niște oameni cît se poate de normali. Cu entuziasmele și cu plictiselile lor.
Vino iar în sîn, plictiseală tristă...