FANTASY &SCIENCE FICTION. Povestiri

Autor: Michael HAULICĂ | Categoria: Rubrici | 10 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Categoria „Cea mai bună povestire românească“ a Premiilor Cititor SF a fost dominată de texte publicate în revista Nautilus. Şi mai interesant este faptul că patru dintre cei cinci nominalizaţi au debutat cu povestirile respective. Dar să vedem care au fost acestea.

Aron Biro – Povestea dihorului şi a găinilor. O povestire ce ţine de fantastic, de fantasticul copilăriei în care copilul crede că o coadă de dihor îl poate face nevăzut atunci cînd se joacă de-a v-aţi ascunselea. Totul, privit prin ochii copilului care primeşte lecţii de la bunicul lui, cum ar fi: „Să nu uităm că găinile-s de două feluri: care au fost mîncate şi care vor fi mîncate“. Povestea e oarecum simplă. Bunicul, care era poştaş, e prins de săteni că le-a furat din pensii şi primeşte o lecţie: este dezbrăcat şi bătut. Atunci se vede că bunicul avea o coadă de dihor. Aşa cum avusese şi tatăl copilului, cel care dormea pregătindu-se să moară, „şi de aia tot doarme, deşi tot el mi-a zis altădată că să fii mort nu se învaţă“. După corecţie, bunicul dispare, fără a părăsi satul. Revine, salvîndu-şi familia, şi de-abia atunci dispare, ajutat de coada de dihor care îl face nevăzut. Nu înainte de a arunca un blestem care se şi împlineşte în timp: violenţa se face simţită în sat, iar bărbaţii se omoară între ei.

O povestire bine scrisă, cu un bun dozaj şi o bună îmbinare a elementelor fantastice cu atmosfera rurală şi cu aceea a copilăriei.

Balin Feri – Casa de vacanţă. Un tip cumpără un teren de casă şi se pregăteşte de construcţie. După cîteva zile primeşte o amendă că a construit fără aprobare. Se duce la faţa locului şi găseşte o casă gata construită, cu toate alea funcţionînd. Găseşte un cumpărător şi merge cu el şi cu familia acestuia s-o vadă. „Ehehei, domnul meu, nu toată lumea are o casă picată din stele!“, zice un personaj. Şi tot el zice că a observat ceva pe cer, ceva care s-a prăbuşit în noaptea în care a apărut casa. Încep să dispară oameni în zonă, inclusiv cumpărătorul casei, care rămăsese acolo. În mai multe locuri din lume apăruseră case identice, apoi dispăruseră oameni. Cînd se întoarce la casa cu pricina, aceasta nu mai era. O luaseră americanii, s-o studieze. Fenomene asemănătoare au avut loc şi în alte părţi, şi nu numai cu case. De unde concluzia că acel „ceva“ poate lua orice formă.

Bine scrisă povestea, cu grijă pentru individualizarea personajelor, ba chiar cu atenţie pentru personajele secundare, ceea ce, într-o povestire, mai rar găsim.

Iulian Iamandi – Trei în iad. Un triunghi amoros. Dan şi Maria şi Gion. Dan îi omoară pe amîndoi, apoi, într-un raid (era pilot, e în timpul războiului), moare şi Dan şi ajunge... undeva unde îi întîlneşte pe cei doi.

Pare subţire povestea, un triunghi amoros şi crima pasională... Dar e bine prins conflictul, cu atenţie pentru amănunte, ceea ce arată mîna de prozator a lui Iamandi, un autor cu pasiune pentru istoriile alternative, după cum am avut ocazia să văd din alte texte, unele dintre ele luate în discuţie pe atelierkult.com.

Ciprian Mitoceanu – Amandamentul Dawson. Planeta are opt miliarde de oameni. El, John Barton, este cetăţean de categoria C+. E dus la un spital unde este supus unor investigaţii. Evadează din spital, sustrăgîndu-se astfel aplicării amendamentului Dawson şi punînd în pericol viaţa unui cetăţean de categorie A++, căruia îi era destinată inima lui, pentru transplant. „Cetăţenii din C şi ocazional cei din D deveniseră, în virtutea Amendamentului, adevărate bănci de organe aflate la dispoziţia clienţilor interesaţi.“ Este prins şi ameninţă cu sinuciderea. Apare însuşi Dawson şi îl convinge să se sacrifice pentru binele Americii. Îl păcăleşte, pentru că „Amendamentul Dawson se aplică pentru salvarea cetăţenilor deosebit de valoroşi, dar nu prevede nici un fel de pedepse pentru donatorii care reuşesc să se sustragă“.

O povestire SF, aşa cum le ştiu fanii. Fără mari pretenţii literare, dar cu poveste. De menţionat că povestirea este varianta scurtă a romanului cu acelaşi titlu, care apare în foileton, săptămînal, în revista Nautilus. Mitoceanu este singurul care a mai publicat, dintre cei cinci.

Ciprian Mitoceanu – Ultimul Adam. 99,99% din omenire a pierit din cauza radiaţiilor unei explozii atomice (din oraşul cu 10.000 de locuitori, acest personaj este singurul supravieţuitor). Au mai scăpat şi alţii prin împrejurimi, i-a cunoscut în cei trei ani care s-au scurs de la eveniment. I se spune Neatinsul, pentru că a scăpat fără cea mai mică urmare. Într-o zi, a găsit o femeie, Jenna, pe care a luat-o cu el. A avut grijă de ea. Şi Jenna era o Neatinsă. Amîndoi îşi păstraseră capacităţile reproductive. Să facă un copil? În lumea asta? Care reproduce toate neajunsurile celei vechi? Omenirea n-a învăţat nimic. Se hotărăşte s-o părăsească pe Jenna.

O oarecare atmosferă de Mad Max – pe care se putea dezvolta mai mult – şi probleme ale individului în condiţiile imaginate de autor. Cam la asta e bun sefeul, nu? Dintre cele două texte ale lui Mitoceanu, prefer Amendamentul. E mult mai complex şi mai cu potenţial.

Ioana Vişan – Îngheţul. O femeie singură, într-un oraş în care toată lumea a împietrit într-un anume moment. Toate ceasurile s-au oprit la 17 minute după miezul nopţii. Apare un el, al cărui ceas funcţionează. Au trecut două ore de la momentul îngheţului. Ea îi spune că a avut un accident de maşină. Are un picior rupt, dar nu simte. El află că ea este o umbră. O fiinţă imaterială. Corpul îi rămăsese pe patul de spital, după accident, după moartea de la 0.17. „Doreai cu atîta disperare să trăieşti încît, atunci cînd doctorul a stabilit ora decesului, ai oprit timpul în loc“ – avem şi dezlegarea misterului. El îi spune că ar muri din cauza unei alergii de fapt, nu din cauza rănilor, dar trebuie ca ea să vrea să trăiască. Ceea ce şi face. Îşi revine, el era medicul.

Povestea e interesantă prin varianta de între-viaţă-şi-moarte pe care o propune. Probabil că tocmai ideea i-a adus şi Premiul Cititor SF.

Ca realizare literară, dintre toate eu prefer povestirea lui Aron Biro.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

povestirikyodnb - Joi, 19 Martie 2009, 11:09

Da, sincer si pe mine m-a prins atmosfera din textul lui Biro. Doar ca la el pe blog postase un articol din care eu nu am inteles daca povestea a fost scrisa mai mult la misto sau alti faceau misto de ea...

povestea cu dihorulmichael - Joi, 19 Martie 2009, 14:39

pai nu cred ca are imporatnta daca a scris-o la misto sau nu. important e cum suna, ce i-a iesit din ea. cred ca un om, chiar si cind vorbeste la misto, o face in modul cel mai serios. dar nu stiu daca asta-i cazul povestirii lui biro. pacat ca scrie putin... mi-as dori sa vina mai des cu povestiri.

Povestea dihoruluiDumitru Statescu - Joi, 19 Martie 2009, 17:51

Am mai spus-o si cu alte ocazii: Povestea dihorului... mi se pare unul din cele mai percutante texte scurte pe care le-am citit in ultimii ani.

intrebarevoicunike - Joi, 19 Martie 2009, 19:19

Si mie mi-a placut povestea lui Biro dar se pare ca votanti au fost putini! Ce explicatie gasiti?

raspuns la intrebaremichael - Vineri, 20 Martie 2009, 14:09

voicunike: se pare ca fanii sf, cei declarati si activi in actiuni de genul votarii unor premii, apreciaza mai putin calitatile literare ale unui text si mai mult ceea ce face textul respectiv sa fie sf. acel sense of wonder il da ideea sf si nu exprimarea ei. de aceea nici "viteza intunericului" de elizabeth moon n-a avut un foarte mare succes printre fani. sper sa aiba succesul pe care il merita printre ceilalti cititori. de fapt romanul a si luat nebula si nu hugo, ceea ce spune ca profesionistii (scriitorii) din sf gindesc un pic altfel decit fanii. asa si cu apreciarea lui dumitru statescu. el, ca scriitor, vede altfel un text.

Explicatievoicunike - Vineri, 20 Martie 2009, 18:44

Se pare ca aici avem de-a face cu un paradox nu cei buni cistiga ci cei care au priza la public,Interesant! mie unul mi-a placut la nebunie "viteza intunericului" si am recomandat-o tuturor cunoscutilor,nu cred ca acele carti premiate Nebula si Hugo cind sunt citite nu trezesc sense of wonder in noi este imposibil!?

priza la publicmichael - Vineri, 20 Martie 2009, 20:08

oricum, premiile cititor sf sint premii de public, desemnate prin votul publicului. ca sint cistigatori cei mai buni (pina la urma, ce inseamna buni?) sau nu... fiecare vede lucrurile de la fereastra lui

comentariukyodnb - Sambata, 21 Martie 2009, 13:24

Da, exact. Pot exista mai multe abordari.Un eventual juriu poate ar fi cugetat astfel podiumul.Avem nevoie si de un premiu jurizat pentru a stabili anumite repere si din punct de vedere literar si profesionist. Asa publicul cum , necum si-a dat cu parerea.De asta si mi se pare o initiativa buna acordarea premiului Vladimir Colin, desi inca nu se stie exact ce si cum.Si orice initiativa legata de oferirea unui premiu pe criterii literare plus juriul in odmeniul sci-fi si fantastic autohton.Vedeti dorinta celor de la SRSFF sau premiile oferite de cei de la Helion, care parca totusi nu sunt suficient de bine popularizate si nici potentialul exploatat la maxim.

comentariu la comentariumichael - Duminica, 22 Martie 2009, 12:08

da, numai ca una sint premiile oferite pentru cele publicate intr-un an, si alta premiile oferite la concursuri de proza scurta. n-are nici o treaba una cu alta. eu cred ca importante sint premiile anuale. alea exprima ceva. restul sint chestii conjuncturale, texte trimise, premiate, despre care nici nu se stie daca vor fi vreodata publicate...

comentariu 2kyodnb - Duminica, 22 Martie 2009, 17:19

Hmmm...Adevarul este ca nu m-am gindit pina acolo.Eu presupuneam ca intr-un fel sau altul scriitorii remarcati se vor simti stimulati, eventual vor mai atrage atentia vreunui editor, in cazul unui concurs de proza scrisa. Insa sunt de acord ca degeaba e si premiul daca nu ai unde sa o publici, sau macar sa ajungi mai tarziu sa publici ceva si sa te mindresti cu respectivul trofeu.Clar sunt initiative cu fond diferit si impact la fel de diferentiat .

Pagini:1 2 Urmatoarea