Autor: A fost lansat la Gaudeamus romanul Războiul reginelor de Oana Stoica-Mujea (Tritonic, 2008). Pe copertă scrie Cartea I (se pare că Dinastiile va fi o serie lungă, cu nouă cărţi), iar la sfîrşitul acesteia cititorul îşi dă seama că, de fapt, i s-a servit doar jumătate de roman. E treaba editurii că a rupt cartea în două, dar cum rămîne cu cititorii, amăgiţi cu doar jumătate de produs? E corect să-i lăsăm trei luni să aştepte pînă vor vedea finalul? Se zice că volumul al doilea ar apărea prin martie.
Care este povestea reginelor?
Acest prim volum se încheie cu Yassuna pe drum, mergînd către ţinutul elfilor, deşi capitolul final îi aparţine lui Samin, care-şi găseşte rostul. Greşit, dar greşeala nu-i aparţine autoarei, ci aceluia care a tăiat cartea în două. Ar fi fost mai nimerit s-o facă după un capitol în care Yassuna să fi ajuns undeva, pentru că ea este personajul principal.
Ce i-aş reproşa autoarei?
Descrierile. Aproape fiecare capitol începe cu o descriere de natură în care se aude trilul păsărilor, vîntul care vuieşte, razele soarelui (sau ale lunii), rîurile, iarba... Sînt descrieri copilăreşti, de compunere de clasa a VI-a, şi prea multe, prea la fel. E obositor, plictisitor (prin repetiţie) şi, de multe ori, fără rost.
Alternarea planurilor. Sînt multe personaje, multe regate, mulţi regi şi multe regine care interferează şi, uneori, cînd un fir narativ se reia, aceasta se întîmplă la prea mare distanţă (cîteva capitole mai încolo) şi cititorul nu mai ştie în care regat rămăsese personajul respectiv, cine e regele la care se face referire. Nu era rău dacă, la prima apariţie a regelui în capitol, s-ar fi precizat şi numele lui. Ar fi ajutat cititorul să se repună pe hartă. Şi, apropo de hărţile care, de regulă, însoţesc un roman fantasy cu multe personaje şi multe locuri. Bună ar fi fost o hartă a ţinuturilor, ba chiar şi o listă de personaje la care să apeleze cititorul atunci cînd simte că s-a pierdut în peisaj.
Cuvinte scrise greşit – ultimile, pîntecul, înnecăcios, în colo, nu-ţi fă griji, dedesupt, neânfricată (dacă tot folosim scrierea cu „â“, măcar să-i cunoaştem regulile!), copii în loc de copiii, „deciziei ce o vei lua“ (cu „pe care“ atît autoarea, cît şi redactorul au o problemă).
Pluraluri inventate (şi nu ca figură de stil): naie (pentru nai), cocoşi (pentru cocoaşă), năluce (pentru nălucă).
Folosirea regulilor DOOM2 fără a le cunoaşte: dacă pentru niciun, nicio e simplu, pentru o dată/odată e ceva mai complicat.
Ce laude i-aş putea aduce autoarei? Una singură: are o extraordinară capacitate de a inventa poveşti. Ceea ce este esenţial pentru genul (fantasy) pe care şi l-a ales. Dar numai asta nu-i de ajuns. Oana Stoica-Mujea are de ales una din două: ori îşi găseşte pe cineva care ştie să scrie, să-l ia coautor (sau doar să-i fie „negru“, să-l plătească să-i rescrie cărţile), ori să aibă noroc de un redactor bun, de o editură care să creadă cu adevărat în ea şi să angajeze un redactor cu oarecare talent literar şi cu multă, multă ştiinţă a limbii române. Cred că, în condiţiile astea, Oana Stoica-Mujea ar putea fi un autor de succes pe piaţa F&SF românească.
RSS Feed
Newsletters