OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cladirile isi rinjesc spre noi locurile in care cindva erau ferestre si, de la distanta la care sint, pot doar sa-mi imaginez citeva cioburi ramase in rame, ca niste dinti ai unor guri flaminde, gata in orice clipa sa ne insface daca ne-am apropia prea mult. E intuneric in spatele lor, intunericul din gitlejul fiarei.
Alaturi de ele, alte cladiri pravalite, nu darimate, demolate, ci doar pravalite de neputinta de a se mai tine in picioare. Moloz, praf, fiare ruginite, care cindva au fost elemente de structura.

Cladirile isi rinjesc spre noi locurile in care cindva erau ferestre si, de la distanta la care sint, pot doar sa-mi imaginez citeva cioburi ramase in rame, ca niste dinti ai unor guri flaminde, gata in orice clipa sa ne insface daca ne-am apropia prea mult. E intuneric in spatele lor, intunericul din gitlejul fiarei.
Alaturi de ele, alte cladiri pravalite, nu darimate, demolate, ci doar pravalite de neputinta de a se mai tine in picioare. Moloz, praf, fiare ruginite, care cindva au fost elemente de structura.
in fata noastra, deasupra soselei, traversind-o, o constructie ca un pod sta gata-gata sa se prabuseasca.
– Hai mai repede, n-om fi noi aia in capul carora se va prabusi!
Si soferul accelereaza, trecem de locul acela.
Bine ati venit in Zlatna! Anul este 2007, iar aceste rinduri n-au fost scrise in 1970 intr-un roman SF cu subiect distopic. Nu cititi o povestire postapocaliptica, acesta nu este decorul unui film gen Mad Max sau Cyborg. Este Zlatna zilelor noastre, iar in cladirile acelea, pina in urma cu citiva ani, munceau oameni. Oamenii din Zlatna.

Dupa citeva zeci de kilometri intram in Rosia Montana si casele cu micul banner pe care scrie „proprietate a companiei…“ (nu-i dau numele) se inmultesc, sint tot mai dese. Cladirile – case in care pina de curind au locuit oamenii locului – stau drepte, unele, altele sint prabusite, pravalite, timpul nu le-a mai tinut in picioare. Asta in cazul in care n-au fost demontate de angajatii companiei. Care angajati se plimba toata ziua prin sat in masini 4x4, etalind o opulenta care contrasteaza hidos cu satenii adunati in cele doua circiumi: intr-una se intilnesc cei care vor sa-si vinda casele si locurile si copilaria si dragostele din tinerete si batrinetile, in cealalta se intilnesc cei care sint hotariti sa reziste pina la capat.
Pe una dintre case, la concurenta cu banner-ele companiei acaparatoare, un afis: „Aceasta proprietate nu este de vinzare“. Cit va mai rezista nevinduta? Pina ce compania va anunta din nou ca gata, renuntam, plecam, nu mai cumparam nimic? Buna miscare a fost asta. Nu degeaba au tocmit o mare si pe val agentie de publicitate (era sa zic complicitate). Nu degeaba au tocmit profesionisti in marketing si imagine si ce mai vreti. Doar creatia este intimplatoare, distrugerea se face intotdeauna „profesionist“, cu metoda, cu reguli, cu stiinta (cu buna stiinta).

in piata, banner-ul care anunta 6.000 de locuri de munca pentru viitorul mineritului sta ca o sabie a lui Damocles deasupra oricui trece pe sub el. Locuri de munca... Viitorul mineritului... Au uitat sa spuna si CiT va dura acest viitor. Satenii mai informati (Mircea Boia, gazda noastra, care se uita seara pe Discovery Channel, de pilda) stiu ca nu mai mult de douazeci de ani. Dupa care, din Rosia Montana nu va mai ramine decit un desert. Rosu, ca numele satului lor.
Douazeci de ani in care divorturile so-tilor care sint unul pro si altul contra vinzarii se vor fi incheiat de mult. Pacientii care vin unul dupa altul la tratament la spitalul de boli nervoase din zona se vor fi rarit de tot. Batrinii stramutati in blocurile din Alba se vor fi stins si ei de durere, jale si dezradacinare.

Un desert pentru Romania. Cam asta ar fi sloganul unor politicieni care au semnat contractul, care vor vota contra in toamna, cind Parlamentul va pune pe ordinea de zi legea care sa interzica exploatarea miniera cu cianuri. Cam asta ar fi unul dintre chipurile capitalismului pe care, pina acum, nu-l stiam decit din filme.
Deocamdata citeva mii de tineri s-au adunat la sfirsitul saptaminii trecute pe platou, asa cum o fac de patru ani incoace, la Finfest. S-au adunat sa spuna NE PASA! Asa cum stiu ei. Gasind acolo, la Rosia Montana, un loc in care sa cinte, sa citeasca din carti, sa joace piese de teatru. Sa faca multe, multe lucruri care sa arate ca Rosia Montana este un loc viu. Si ar putea ramine un loc viu.
M-am intilnit acolo cu Miruna Vlada si Octavian Soviany, cu Dragos Bucurenci, cu Mihai Gotiu. I-am ratat pe Mihai si Alexandru Vakulovski. Am fost acolo, in fiecare zi, in fata cortului in care Editura Tritonic si-a amenajat o librarie. Corturesti s-a numit. O librarie in virful muntilor, la un festival la care multi vin sa asculte trupele preferate.

– Oaaaa, au librarie aici! In-cre-di-bil!, a exclamat o fata cind a dat cu ochii de cortul-librarie.
– A, va stiu dinVama, ati fost si acolo!, ne-a recunoscut altul.
A mai picat o legenda in acele zile: aceea ca tinerii nu citesc. Multi, multi au trecut pe-acolo, prin fata cartilor, fie ele romane SF sau fantasy, fie romane politiste sau de dragoste. Chiar si exemplarele din Despre science fiction a lui Radu Pavel Gheo s-au epuizat in primele doua zile.
Tinerii citesc, tinerii sint gata sa-si dea si ultimii bani pe carti. Asa cum a facut fata aia din Sfintu Gheorghe care si-a oprit doar bani pentru „nas“, sa poata ajunge acasa, restul i-a dat pe carti. Asa cum au fost cei care au venit in prima zi si au cumparat doua-trei carti, iar in a doua zi sau in ultima au venit si au mai cumparat. Au fost amatorii de SF care stiau cartile, erau la curent cu noile aparitii, care au povestit si au intrebat cind apar urmatoarele romane de Roger Zelazny sau de Lois Mcmaster Bujold. A doua zi dupa lansarile de la cortul de teatru si literatura au venit tineri sa intrebe de cartile lansate. Unii cunosteau programul de lansari si au venit sa le cumpere din prima zi, sa fie siguri ca le mai apuca.

S-au vindut cartile ieftine, „am atitia lei si vreau sa cumpar carti“. Dar s-au vindut si cartile mai scumpe, in format hard cover. Pretul lor n-a fost criteriul numarul unu.
Criteriul numarul unu a fost pofta de citit. Acolo, in virful muntilor, la un festival la care lumea a venit sa asculte muzica in principal. Sau, cel putin, asa se credea.
– Aveti librarie! Oaaaa!
Chestia asta am s-o tin minte multa vreme. Si am s-o povestesc tuturor acelora care cred ca tinerii nu mai citesc, nu mai au pofta de citit. Sa fim noi sanatosi si sa scoatem carti pe masura poftei de citit a tinerilor!