Cărţile care au stîrnit săbiile să nu mai stea liniştite în
tecile lor sînt două antologii: Dansînd pe Marte şi alte povestiri (Millennium
Press, 2009), a doua antologie AtelierKult, şi Alte ţărmuri (Societatea Română
de Science Fiction şi Fantasy, 2009). Iar cronicile au apărut pe CititorSF
(
www.cititorsf.ro), pe site-ul SRSFF (
www.srsff.ro) – unde împricinata a fost
cea semnată de Victor Martin – şi în Observator cultural (
cronica lui Paul Cernat, dată ca exemplu la „aşa da“ de persoane implicate în editarea
antologiei societăţii – sau măcar apropiate acestora, nu se ştie, volumul nu
are autori, dar mă îndoiesc că toţi cei douăzeci şi ceva de membri au lucrat la
el).
Nu cred că are foarte mare importanţă cine ce a zis, cine ce
a ripostat.
Mai importantă mi se pare reacţia unor autori nemulţumiţi de
tratamentul aplicat contribuţiilor lor la respectivele antologii. Mai important
mi se pare că sînt autori care, atunci cînd decid să iasă în public, nu îşi
sumă toate riscurile. Pentru că da, se poate să fii lăudat pentru „operă“, dar,
la fel de bine, se poate să primeşti şi critici. Chiar şi exprimări de genul
„n-am înţeles ce-a vrut să zică“, formulare care, venind de la cititori, ar
trebui să-l pună pe gînduri pe autor, să-l facă să se întrebe „dar eu n-am nici
o vină în asta?“. La urma urmei, măiestria scriitorului constă şi în a se face
înţeles de propriii lui cititori.
Majoritatea autorilor publicaţi în cele două antologii au
văzut, au înţeles (cred) şi şi-au văzut de drum. Sper să se vadă pe viitor ce
au înţeles.
Unii însă au ripostat, încercînd să explice că lucrurile nu
stau chiar aşa. Nu sînt un adept al ideii că autorul trebuie să tacă după ce
şi-a expus opera. Dar cred şi că, dacă trebuie să mai dea explicaţii, înseamnă
că n-a reuşit să transmită totul sau exact ce a vrut să spună prin operă.
Oricum, dintr-un astfel de dialog cred că toată lumea are de învăţat.
Alţi autori s-au revoltat faţă de neînţelegerea operei şi au
certat cititorii, criticii, văzînd doar paiele din ochii acestora. Despre
bîrnele din ochii lor... nici o vorbă. Măcar un „să văd, poate n-am fost eu în
stare“ spus în barbă, ca pentru sine sau numai pentru sine, dacă orgoliul e
prea mare. Vor învăţa ceva din asta? Vor fi data viitoare mai receptivi, îşi
vor asuma mai mult condiţia de autor? Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Depinde de
fiecare, depinde dacă şi-a considerat închis ciclul de învăţare.
A mai fost şi o a treia categorie de autori, cei speriaţi de
formulări, cei înclinaţi să vadă în gri un fel de negru mai deschis şi nu un
alb murdar. O formulare ca asta (citat aproximativ) – „o înşirare de locuri
comune şi fraze brute luate din cărţi“ –, în loc să fie interpretată ca lipsă
de originalitate, a fost interpretată ca acuzaţie de plagiat şi, iaca, fandacsia-i
gata! Evident, este o exagereare din partea autorului, dar şi o formulare cam
şchioapă (mai ales în lipsa unor exemple concrete) din partea autorului
cronicii respective. Şi, ca totul să se termine glorios (sau, cum ar zice un
amic drag mie: într-un final apoteotic), junele autor cere celor responsabili
de site din partea SRSFF nici mai mult, nici mai puţin decît ştergerea acelei
cronici (cu care, nu-i aşa?, aceştia ar fi de acord cîtă vreme au publicat-o).
Şi cronica e ştearsă!!! În primul rînd, scrie undeva că responsabilitatea
pentru texte o au autorii. În al doilea rînd, textul era acelaşi şi spunea
aceleaşi lucruri şi în momentul în care s-a luat hotărîrea de a fi publicat.
Iar în al treilea rînd... cînd autorul cronicii îi „înţepa“ în alte materiale
pe alţii era OK, iar acum, cînd îi „înţeapă“ pe „ai noştri“ nu mai e OK? Cred
că ştergerea acelui articol a fost o greşeală. Dar, mă rog, e politica
societăţii şi, vorba cuiva, pe banii mei fac ce vreau. Aşa e. Dar nu-i
frumos... Vă vede lumea.
Cîndva mă gîndeam că ar fi o idee bună dacă site-ul
societăţii s-ar transforma într-o revistă online. Cu ISSN, cu apariţie
periodică, cu tot ce trebuie. Ştiu că în planurile SRSFF era şi o revistă. Cum
e greu de făcut una pe hîrtie, varianta electronică mi s-a părut o soluţie.
Dar, în aceste condiţii... cam greu. Dintr-o revistă nu poţi retrage un
material atunci cînd nu-i convine unui membru al societăţii.
Cu ce rămînem în urma acestor scandaluri? În afară de
deliciul galeriei... poate cu ideea că mulţi dintre actori nu depăşesc stadiul
de amatori. Profesionismul este o ţintă prea îndepărtată pentru unii, dar asta
nu e o tragedie, tot omul poate să înveţe. Numai să fie dispus s-o facă. Toată
lumea învaţă. Şi după zece ani de meserie, tot mai ai ce învăţa. Dar trebuie să
fii deschis la asta, trebuie să vrei, trebuie să nu-ţi imaginezi că vei
reinventa roata mai rotundă sau mai alunecoasă...
Cît despre autori....
Cred că m-am grăbit cînd am vorbit despre cursurile de
compoziţie literară (şi numai despre ele). Scriitorul trebuie să mai ia şi
lecţii de comportament: să înveţe să se poarte cu criticii (cum să recepteze o
cronică negativă, dar şi una pozitivă), să înveţe să se poarte cu cititorii
(care, prin cumpărarea volumelor lui, îi asigură, practic, cariera, în lipsa
vînzărilor, aceasta putîndu-se încheia după primul sau al doilea volum
publicat), să înveţe să se poarte cu editorii (nu ascund că şi editorii ar
trebui să înveţe să se poarte cu scriitorii pe care-i au în curte).
Cred că ultimele lecţii dintr-un program de compoziţie
literară ar trebui să fie despre ce înseamnă să fii scriitor. Despre ce trebuie
să faci după ce ţi-ai scris opera. Doar aşa toată povestea asta ar avea un
sens.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters