Despre relaţia scriitor-editor mai sînt probabil destule de
spus. Unele au apărut chiar în comentariile la articolul precedent, comentarii
care au ca subiect tocmai comportamentul scriitorului. Ar mai fi de vorbit
despre începutul acestei relaţii: primul contact. Trimiterea unui manuscris...
Că şi asta se face după un dichis: se scrie textul cu un anumit font, cu
diacritice, în Word... Se trimit povestiri horror la reviste care publică
povestiri horror. Se trimit romane SF la edituri care publică romane SF. Se studiază
înainte dacă revista (editura) este cea potrivită, dacă oferă autorului ceea ce
el îşi doreşte de o revistă (editură): vizibilitate, bani etc. De pildă, nu
abordezi o editură mică dacă vrei turneu de promovare. În general, e bine de
avut în vedere editurile care au mai făcut ceea ce se aşteaptă de la ele.
Dar să mergem mai departe, spre relaţia scriitorului cu
criticii. Indiferent dacă ei fac parte din critica profesionistă (să-i zic aşa,
gîndindu-mă la cei care scriu despre cărţi şi scriitori în reviste) sau dintre
cei care scriu pe bloguri. Pînă la urmă, scrisul pe bloguri, chiar dacă n-o fi
el scris profesionist, chiar dacă o fi mai puţin calificat (uneori), este
totuşi părerea cititorului, iar procesul editorial este dependent de cititori.
De numărul lor, ca să fiu mai exact.
Cum reacţionează scriitorul la critici? În unele cazuri
reacţionează normal. Citeşte, bagă la cap, merge mai departe. Din cînd în cînd
(cam rar totuşi din cîte se spune), mai trimite cîte un mail de mulţumire către
cel care a scris despre cartea lui. Mai ales în cazurile în care recenzia este
favorabilă. Ei, ar fi greu să-i ceri omului să mulţumească şi celui care l-a
criticat, l-a făcut de ruşine în public, l-a discreditat, l-a insultat, jignit
etc. Am pus verbele gradat, după cum gradat se naşte şi sentimentul, depinzînd
totuşi de firea scriitorului. E formidabil cum aceleaşi fraze pot naşte în unii
tristeţi, iar în alţii revolte.
Da, comportamentul faţă de cel care te critică e greu de
definit, de însuşit. Asta se învaţă, cred eu. Fie vii de-acasă cu el, fie îl
înveţi pe parcurs. Ceea ce este mai greu de învăţat se pare că este acceptarea
posibilităţii ca acel critic să aibă dreptate. Acceptarea ideii că poate el,
scriitorul, n-a reuşit pe deplin în demersul lui. Şi că data viitoare, la
următoarea carte, ar trebui să fie mai atent, să muncească mai mult etc. În
orice critică există un sîmbure de adevăr. Chiar şi în articolele vădit
antipersoană. Pînă şi acolo e de răspuns la întrebări ca: „Şi totuşi ce are
omul ăla cu mine? Ce i-am făcut?“. Iar dacă te întrebi, eşti deja pe drumul cel
bun.
Şi mai e o problemă: într-adevăr, critica se împarte în
două, şi fiecare parte ţine de un orizont de aşteptare al scriitorului. Critica
profesionistă, oficială, îi poate asigura gloria eternă, un loc în istoria
literaturii, iar critica bloggerilor înseamnă perceperea operei de către
public. Cred că scriitorul român este mult prea distanţat faţă de publicul
cumpărător (cam repet lucrul ăsta, poate într-un mod supărător, dar e foarte
important). Nu scrie pentru el, nu publică pentru el..., dar se plînge că nu
poate trăi din scris. Însă banii „din scris“ nu vin de la publicul-cumpărător?
Şi am ajuns astfel la relaţia scriitor-cititor. Tare
sensibilă, tare discutată şi disputată. Scriitorul trebuie să-şi respecte
cititorul, să-i dea ce are de dat, dar într-o formă accesibilă acestuia din
urmă. Asta nu înseamnă rabat de la calitate, ci doar claritate în expunere.
Atunci cînd un cititor spune pe blogul lui „n-am înţeles ce-a vrut ăsta de la
mine“, scriitorul ar trebui să-şi pună întrebări despre capacitatea lui de a se
face înţeles. Pentru că, dacă un cititor nu a înţeles, e posibil să mai fie şi
alţii. Iar dacă aşa stau lucrurile... Houston, avem o problemă! Evident, pentru
unii scriitori, ce vrea cititorul şi ce înţelege el au mai puţină importanţă.
În relaţia asta a lor, el, scriitorul, este vedeta, el este cel important, el
este cel de care depinde celălalt. Aşa să fie? Sigur că, peste o sută de ani,
scriitorul va fi cel al cărui nume rămîne. Cititorii nu devin celebri (decît
dacă celebritatea precede calitatea de cititor). Dar cărţile scriitorului,
peste o sută de ani, se vor vinde ca urmare a unui lung şir de cititori care
i-au cumpărat an de an cărţile. Există şi varianta scriitorului celebru prezent
în toate istoriile literare, dar de care publicul n-a prea auzit. Însă în acest
caz relaţia scriitor-cititor n-a prea existat de la început. Şi poate că de
pierdut, au pierdut şi unii, şi alţii.
Ce trebuie, ce e bine să facă un scriitor în relaţie cu cititorii
lui? Să le iasă în întîmpinare. Să se lase văzut, întrebat... Să fie simpatic?
Am văzut oameni care au spus: „nu mă mai interesează cărţile ăstuia pentru că e
un măgar“ (nu mă întrebaţi care era măgăria, că nici nu mai contează). Am văzut
cititori supăraţi pe scriitori din cauza comportamentului acestora. E bine
să-ţi superi cititorii? Nu cred.
E bine să fii amabil. Scriitorul este cel solicitat aici,
lui i se cer autografe, el primeşte mailuri sau telefoane de la fani, el este
abordat pe stradă sau în diverse ocazii... Şi el trebuie să fie cel care să dea
dovadă de înţelegere, de... da, amabilitate. E vorba şi de imagine la urma
urmei! În fond, nu l-a obligat nimeni să devină persoană publică. În momentul
în care ieşi în public îţi asumi avantajele, dar şi dezavantajele acestui
lucru. Să fii amabil e greu uneori, urmările nu sînt întotdeauna fericite. Cînd
primeşti telefoane la 7 dimineaţa doar ca să ţi se pună întrebări de genul „Ce
mai faci? La ce mai lucrezi? Cînd e gata cartea?“, parcă amabilitatea nu este
chiar calitatea după care să tînjeşti.
Ca în orice relaţie, ambii parteneri trebuie să primească,
dar să şi ofere. Şi trebuie să ştie, şi unii, şi alţii, cum se face asta.
Avem trei elemente aici: scriitor – editor – cititor. E o
adevărată inginerie să faci să meargă treaba.
Dar se poate. Dacă fiecare ştie care-i e locul şi care-i
sînt îndatoririle. Răsplata vine după. Întotdeauna după.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters