FANTASY&CIENCE FICTION. Sefeul moare, dar nu se predă

Autor: Michael HAULICĂ | Categoria: Rubrici | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Un tînăr şi talentat scriitor britanic postează pe blogul său o însemnare cu titlul: „De ce SF-ul e pe moarte, iar fantasy-ul reprezintă viitorul?“.

El scrie fantasy, ca să n-avem vorbe. Un anumit tip de fantasy, că nu degeaba s-a apucat de scris după ce a citit Cicatricea lui China Miéville.

Ce zice junele Newton? Păi zice ce zice în titlu: că sefeul e pe moarte. De ce?

1. Pentru că citesc mai multe femei decît bărbaţi, şi femeile nu prea citesc SF.

2. Că găseşti mai mult „sense of wonder“ în articolele din New Scientist decît în cărţile SF.

3. Că mainstreamul înghite sefeul. Adică „brigăzile literare“ (Margaret Atwood, Jeanette Winterson, dar mai sînt şi alţii) au acaparat genul, au preluat ideile SF, le-au reciclat şi le-au prezentat într-o nouă formă cititorilor care nu vizitau secţiunile „Science Fiction“ ale librăriilor. Şi au vîndut aceste cărţi ca literatură mainstream, departamentele de marketing neincluzîndu-le în categoria SF.

4. Cititorii de fantasy modern sînt cei care au crescut cu filme ca Harry Potter şi Stăpînul inelelor. Noile comunităţi de fani au umplut Internetul cu bloguri şi forumuri în care vorbesc despre fantasy şi mai puţin, mult mai puţin despre SF.

Da, recunoaşte Newton, există încă mulţi scriitori celebri de SF. John Scalzi şi Alastair Reynolds sînt doi dintre ei. Însă vînzările lor nu se compară cu cele ale autorilor de fantasy. Şi, de fapt, problema nu e punctuală, e vorba despre gen în integralitatea lui. Richard Morgan este un exemplu din altă categorie: după succesul avut cu seria SF despre Takeshi Kovacs, a trecut gardul în ograda fantasy cu The Steel Remains (un al doilea volum din serie urmînd a apărea în 2010), sporindu-şi astfel audienţa.

E drept că, într-o însemnare ulterioară (vorbim de lucruri scrise în prima jumătate a lunii decembrie, deci proaspete), Newton aduce în discuţie şi „infantilizarea societăţii de consum“ şi „moartea provocării“, detaliind că, dacă vrei să ai succes de masă, nu trebuie să provoci audienţa cu ceva ce un puşti de paisprezece ani din vestul mijlociu american nu poate înţelege.

Toate astea îmi amintesc de discuţiile purtate prin diverse ziare şi reviste în urmă cu cîţiva ani. Tema? Aceeaşi: moartea sefeului. Printre argumentele de atunci era şi acesta: ştiinţa a făcut ce era de făcut, cucerirea spaţiului a ajuns pînă într-un punct, mai departe de care nu sîntem încă în stare să mergem, aşa că... plăsmuirile spaţiale nu sînt decît ceea ce sînt: nişte plăsmuiri. Nu vom ajunge niciodată să cutreierăm alte galaxii etc. Era vorba despre speranţă aici? Speranţa în jurul căreia se construiesc visele?

În luna august, Kristine Kathryn Rusch scria într-un articol, pe aceeaşi linie cu punctul 3 al lui Newton, că aceia care au lăudat Soţia călătorului în timp, romanul lui Audrey Niffenegger, nu-l consideră SF, pentru că le-a plăcut, iar lor nu le place sefeul. Iar problema cu sefeul, zice doamna Rusch mai departe, nu e ce este sefeul, ci ceea ce cred oamenii că este. De aceea ei nu pun mîna pe cărţi pe care scrie SF, dar citesc SF tot timpul (cu condiţia să nu scrie SF pe ele, evident).

Însemnările lui Mark Charan Newton au stîrnit discuţii, polemici, antrenînd o grămadă de fani, dar şi nume cunoscute ale literaurii de gen. De pildă Robert Grant (scriitor şi regizor) vorbeşte despre amestecul de genuri din ultima vreme (cărţi SF care au un aer fantasy sau cărţi fantasy care împrumută din SF). Farah Mendlesohn (scriitoare, cu un Hugo şi un BSFA pentru carte non-fiction) aduce observaţia că în anii ’50 copiii se doreau un soi de minitehnicus (ca s-o dăm pe-a noastră), pe cînd puştii anilor 2000 sînt doar utilizatori de tehnologie.

Discuţia se încinge, unii vorbesc despre fantasy tehnologic (adică asta ar fi, de fapt, sefeul), alţii spun că oricum, în librăriile americane sefeul şi fantasy-ul sînt vîndute împreună, iar dacă sefeul e înghiţit de mainstream, „moartea sefeului“ este o expresie fără sens.

Simon (e vorba de Simon Spanton, editor la Gollancz) zice că sefeul ca gen este doar o etichetă sub care se vinde. Dar sefeul este, de fapt, suma cărţilor scrise şi de Atwood, şi de Asimov, şi de Houellebecq, şi de Stephe Baxter, de Vonnegur, de David Mitchell, de H.G. Wells... Şi mai zice ceva: de la Darwin ştim că doar speciile care se adaptează supravieţuiesc. Iar ceea ce se întîmplă acum cu sefeul e poate doar dovada capacităţii sale de a se adapta. Apoi revine spunînd că Iain M. Banks şi Peter F. Hamilton sînt amîndoi în Top 10 al vînzărilor, după Sunday Times. Aşa că nici sefeul n-o duce prea rău la capitolul bestseller. Cel puţin cel britanic.

Pînă la urmă, dacă e vorba de vînzări, cineva pune punctul pe i: Dune a vîndut mult, mult, mult mai puţin decît Stăpînul inelelor, „echivalentul său din fantasy“. Ceea ce e corect, pînă la urmă.

Şi discuţia se tot întinde, cu intervenţii din partea lui Neal Asher, Richard Morgan, Charlie Stross, Adam Roberts, Mark Chadbourn. Dar e corect să luăm în seamă doar vînzările pentru a decreta moartea unui gen? Mulţi dintre cei care au intervenit au amintit westernul. Deşi nici în cazul lui nu s-a vorbit de stingere, ci de retragerea într-o nişă extrem de îngustă (o să mă certe pentru asta Liviu Radu, un mare fan al genului western). Aşa să se întîmple şi cu sefeul? N-aş crede. Pentru că, dacă pătrunde în mainstream, nu înseamnă că moare. Moare doar ca apariţie, ca prezenţă în fandom. Pentru că se ştie că Margaret Atwood, de pildă, nu participă la convenţiile SF, iar cărţile ei nu sînt marketate ca SF. Dar mai e şi altceva, cred. Poate că sefeul şi-a mai schimbat felul în care priveşte S-ul din sigla SF. Poate că ştiinţa s-a diversificat pînă la a nu mai putea fi văzută cu aceiaşi ochi de altădată, cîtă vreme se îndepărtează de fizică, chimie şi tehnologie (aşa cum ne-am obişnuit s-o vedem) şi se apropie de economie, de biologie, medicină şi noutăţile din aceste domenii.

Poate că sefeul, de fapt, nu dispare. Doar noi nu-l mai recunoaştem. Sau ne obişnuim atît de mult cu el, că nu-l mai deosebim de mainstream.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

Sefeul moare, dar nu se predăFlorin Pîtea - Vineri, 25 Decembrie 2009, 23:50

O civilizaţie avansată din punct de vedere tehnologic, precum cea occidentală, are nevoie de persoane care să înţeleagă tehnologia, să o întreţină şi să o dezvolte în continuare. Mai mult, cum se preconizează că în 2050 mai bine de jumătate din populaţia Pămîntului va trăi în medii urbane, se pare că o bună parte din infrastructura necesară acestor aglomerări urbane încă nu a fost construită. Pe scurt, lumea occidentală are nevoie de savanţi şi de ingineri. Literatura ştiinţifico-fantastică în care partea ştiinţifică este luată suficient de mult în serios le deschide interesul unora dintre cititori către subiecte ştiinţifice şi tehnologice. Literatura fantastică, în schimb, stimulează imaginaţia, dar nu şi înţelegerea raţională a lumii în care trăim. Dacă tendinţa de abandon a SF-ului în favoarea literaturii fantastice va continua în următoarele patru decenii, probabil că societatea occidentală va ajunge să aibă o problemă destul de serioasă pe care unele ţări poate o vor rezolva importînd savanţi şi ingineri din China şi India, iar altele poate că nu o vor rezolva deloc.

Pe de altă parte, istoria literară a secolului al douăzecilea ne demonstrează că gustul publicului se schimbă de la un deceniu la altul, oscilînd între fantastic, SF şi ficţiune speculativă. Cine ştie? Poate că peste zece sau cincisprezece ani altcineva are să scrie un articol similar despre apropiata moarte a literaturii fantastice - cea mai longevivă dintre toate literaturile.