OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aşa ceva – ceea ce ai făcut tu – nu se face. Niciodată. Cu nimeni. Dacă ţi-ar ajuta la ceva un fragment de scrisoare, de conversaţie, buna-cuviinţă cere să-l întrebi şi pe celălalt dacă este de acord să faci public ceva care, se presupune, este o chestiune particulară. De data asta ai comis-o, aşa că acum ţi-o spun pentru viitor, pentru viitorul tău de scriitor, dar şi pentru viitorul tău în general.

 

Aşa că... regulile, stimabile!

Mai întîi de toate, există gramatica şi ortografia. Limba în care scrii. Nu poţi declara că nu te interesează, nici măcar dacă e adevărat. (E bine, totuşi, ca unele adevăruri despre tine să nu fie făcute publice.) Dar aici, cu gramatica şi ortografia, chiar e bine să fii interesat. Gîndeşte-te că există editori (cam toţi, cred) pentru care un text cu erori flagrante de gramatică şi ortografie merge direct la coş. Nici nu mai apucă omul să-şi dea seama cît de genial eşti ca povestitor. Povesteşte la radio, dacă vrei, că acolo nu se aude că scrii „miau“ ca pisica (în loc de „mi-au“).

Apoi există un respect pe care un scriitor îl are faţă de cel care şi-a petrecut nişte minute, nişte ore (zile?) din viaţă ca să-i citească opera. Nu poţi să-l iei la rost că de ce n-a înţeles exact ce-ai vrut tu să spui (te-ai întrebat dacă nu cumva tu n-ai reuşit să exprimi ce voiai?), că de ce are observaţii, că una, că alta. Şi mai există o umilinţă, da, o umilinţă cu care un scriitor se înfăţişează cititorului anonim. Pînă şi la piaţă există o ţărancă ale cărei legume te atrag pentru că sînt frumoase, îţi fac poftă, le mănînci din ochi înainte să ajungă în oala cu ciorbă, şi nu pentru că respectiva îţi urlă în ureche Ia, bă, de la mine, că e bune!

Există un respect şi un spirit de echipă care-i leagă pe scriitor şi editor. Cum am mai zis cîndva, treaba aia a lui Kennedy ar trebui aplicată şi în relaţia scriitor-editor: nu te întreba ce poate face editura pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru editură. Pentru că interesul tuturor e să se vîndă cartea. Dacă vînzările sînt mari, mare va fi şi bucuria (şi cîştigul!) celor două părţi. Caută ca, prin comportamentul tău, editurii să nu-i fie ruşine cu tine. Că poate mai vrei şi data viitoare. Caută să ajuţi editura în eforturile ei de promovare. Nu aştepta totul din partea editurii, de parcă tu ai fi buricul pămîntului, de parcă tu ai fi singurul autor al editurii (chiar dacă, uneori, aşa este).

E bine să ai personalitate (sper să nu înţelegi că pledez contra, că vreau să te îndemn să-ţi ştergi orice urmă de mîndrie şi respect de sine), dar personalitatea n-are nimic de-a face cu anumite secreţii şi fasolea...

Ştiu că toţi sîntem oameni şi toţi avem păcatele noastre. Dar n-ar fi lumea (inclusiv cea literară) mai bună dacă fiecare dintre noi şi-ar conştientiza păcatele şi ar încerca să le lase în urmă? Ar fi, sigur că ar fi, vezi?, vorbesc prostii, spun lucruri ştiute de toată lumea, dar vreau să înţelegi că, uneori, cînd te ceartă cineva, o face de drag, o face cu cele mai bune intenţii, o face pentru că a văzut ceva la tine, ceva ce, poate, nimeni altcineva n-a mai văzut, şi nu-i păcat să rămîi şi fără singurul (fan e, poate, mult spus) partizan pe care-l ai?

Tinere domn,

Ai grijă.