Autor: M-am îndrăgostit de cartea asta: Viteza întunericului de Elizabeth Moon (Editura Millennium Press, 2008, traducere de Ona Frantz). Carte recompensată cu Premiul Nebula în 2004 şi nominalizată la Premiul „Arthur C. Clarke“ în 2003.
Mi se întîmplă destul de rar, citind SF, să intru într-o astfel de relaţie cu o carte. Probabil că e vorba de acel sense of wonder, dar îmi rezerv dreptul de a înţelege prin asta (cel puţin în acest caz) bucuria şi plăcerea pe care ţi le oferă o carte, o carte pur şi simplu.
În rest... În rest – şi de fapt – avem un roman despre un autist. Lou Arrendale este personajul principal şi o bună parte din roman este narată la persoana I, la timpul prezent, din punctul lui de vedere, pe un ton sec, dar precis şi nuanţat, într-o logică strictă, literală, cu o scriitură care te pune în interiorul personajului (restul este la persoana a III-a, timpuri trecute, vocea naratorului).
Lou are sentimente. De prietenie – şi, din această cauză, refuză să accepte că unul dintre cei pe care-i consideră prieteni este cel care i-a vandalizat maşina în cîteva rînduri („Nu vreau să mă gîndesc la faptul că nu le place de mine unor oameni cu care mă întîlnesc în fiecare săptămînă de ani de zile“) –, de dragoste – este îndrăgostit de Marjory, colega lui de scrimă. Şi, avem aici, într-o seară, în timpul unui duel cu Marjory, o scenă de dragoste frumoasă, frumoasă... Iată: „Marjory salută. Are un tipar mai simplu decît al lui Tom şi aş putea să marchez, dar atunci s-ar termina totul. Parez, atac scurt, parez din nou. Cînd ni se ating spadele, îi simt mîna prin punctul de conexiune; ne atingem fără să ne atingem. Ea se roteşte, parează cu reverul, se mişcă înapoi şi înainte, iar eu mă mişc la unison cu ea. Este ca un fel de dans, un tipar de mişcări, doar că lipseşte muzica. Trec în revistă muzica pe care mi-o amintesc, încercînd să o găsesc pe cea potrivită pentru acest dans. Îmi dă o senzaţie stranie faptul că îmi potrivesc tiparul după al ei nu pentru a o învinge, ci doar pentru a simţi conexiunea, acea atingere repetată care urcă dinspre armă spre mînă şi înapoi“ (muzica pe care o găseşte, pînă la urmă, este Concertul pentru vioară nr.1 de Paganini).
Din cînd în cînd, se vorbeşte despre un tratament nou care li s-ar putea aplica autiştilor; fusese testat cu bune rezultate pe cimpanzei („Eu nu sînt un nenorocit de cimpanzeu!“ – spune unul dintre ei). Autiştii sînt constrînşi, în primă fază, să-l urmeze, apoi, unii dintre ei o fac de bunăvoie. După ce-şi răspund la întrebarea: „şi eu cine voi fi după tratament?“ Lou spune: „Autismul e o parte din ceea ce sînt, nu e tot ce sînt [...], reprezint mai mult decît diagnosticul meu“.
Pe parcursul cărţii, Lou se schimbă. Vede lucruri pe care la început nu le vedea, se abţine să spună unele lucruri... Nu ştiu de ce se întîmplă asta. De multe ori am avut impresia că el tinde spre normalitate, fără să i se facă tratamentul. Dar e vorba de o nouă înţelegere a lucrurilor. Lou citeşte. Citeşte şi află lucruri. Spune la un moment dat: „cunoaşterea schimbă omul“. Multe lucruri i-au fost ascunse de ceilalţi şi, în timp, le-a aflat singur. Le-a dedus, mai bine zis. Le-am aflat şi eu, cititorul, odată cu el. Aveam impresia că recunosc lucruri „de autişti“ bine puse în text, furate momentului. Nu ştiu de unde vine impresia asta, că doar nu ştiam nimic despre autişti şi problemele lor. Doar pentru că am văzut Rain Man? Dar, probabil, senzaţia a fost aceeaşi pentru toţi cititorii romanului.
Viteza întunericului, o metaforă a binelui şi a răului, a prezenţei şi a absenţei, a cunoaşterii şi a necunoaşterii, a înţelegerii şi a neînţelegerii, a naşterii şi a renaşterii. Dar, mai presus de orice, un roman extraordinar.
RSS Feed
Newsletters