OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

ON-LINE

 

E vară, lumea este plecată în vacanţă, iar dacă nu e, atunci se pregăteşte să plece. Îmbrîncelile de peste an sînt lăsate în urmă – nu ştiu de ce-am zis aşa, vorba cuiva, nu ştiu pe ce mă bazez, vorba altcuiva, probabil aşa sînt eu, incorigibil de optimist, văd totul în culoarea biletelor de care au avut parte fanii Rapidului săptămîna trecută –, lumea îşi canalizează energia ori spre loisir, ori spre cauze mai bune.
Ce cauze mai bune ar putea fi?
Păi, de pildă, revista Helion a ajuns la numărul 3 al ediţiei on-line, număr pe iulie-august.
Un sumar bogat, îmbinînd armonios ficţiunea (printre autori, Silviu Genescu) cu nonficţiunea (texte de Mircea Opriţă şi Lucian Vasile Szabo, între alţii), care, alături de revistele Nautilus şi Galileo Online trasează un profil consistent al literaturii F&SF româneşti de azi ca prezenţă pe Internet.
Fără doar şi poate, cel mai bun material al proaspetei apariţii este interviul cu George Anania, „Paradoxul este un mod de viaţă“. Întrebări percutante şi incitante (atît pentru intervievat, cît şi pentru cititor) – din păcate interviul e dat anonim, nu se ştie cine l-a realizat –, iar răspunsurile sînt  pe măsură. Amatorii de citate celebre ar trebui să-şi ia agenda lîngă ei cînd vor începe să-l citească, pentru că George Anania spune multe fraze memorabile şi, în acelaşi timp, dezvăluie multe lucruri din istoria celui mai celebru cuplu de autori din sefeul românesc: Romulus Bărbulescu – George Anania.

De la amintirile legate de mentori – Adrian Rogoz, cel care a făcut din cei doi „scriitorul bicefal“ şi i-a „învăţat carte“ în ceea ce priveşte scrisul, sau Ion Hobana şi Herta Spuhn de la Editura Tineretului, unde cei doi autori au avut parte de „poate, cea mai fericită perioadă a veşnicei noastre ucenicii literare“ – la cele despre scrisul în tandem cu Romulus Bărbulescu, despre care spune că „i-am vorbit întotdeauna colaboratorului meu cu dumneavoastră şi cu domnule Bărbulescu“ şi că „nu am făcut nimic altceva decît să scriem, nici măcar nu ne-am îmbătat împreună“, la felul în care erau priviţi ca autori de SF („Atunci cînd RB şi cu mine am început să fim publicaţi, deci cînd lumea din jur ne-a descoperit acest viciu blamabil, ani în şir am fost priviţi cu ironică îngăduinţă de către cei din jur“).
Ce aş opri din toate cîte a spus, dacă ar trebui să reţin un singur paragraf, o singură referinţă, e asta: „Aviz amatorilor: talentul nu e nici de căpătat şi nici veşnic. Dacă tinerii mei confraţi se simt în perioada de graţie a poftei de scris şi a siguranţei de sine, să nu-şi piardă timpul: să scrie!“.
Concurenţa, adică revista Nautilus, a ajuns la numărul 31, pe august 2010. Ceva mai bine articulat sumarul, proză de Rareş Iordache, Ciprian Mitoceanu, Aurel Cărăşel şi Ştefana Cristina Czeller, recenziile obişnuite ale lui Liviu Radu şi rubricile nonfiction semnate de Mihnea Columbeanu, Aron Biro, Cristian Tamaş, Aurel Cărăşel, Laura Sorin, Dodo Niţă. O notă bună pentru noutăţi: avem parte de o rubrică nouă, semnată de Dănuţ Unureanu – „Trusa de scule“, un serial despre tainele scrisului –, dar şi de o semnătură nouă în peisajul revistelor SF româneşti, Roberto Quaglia, scriitorul italian sau mai degrabă italiano-român sau poate, şi mai bine, scriitorul european (este şi vicepreşedinte al Societăţii Europene de SF), fost colaborator al revistei italiene Delos, ajuns acum la bordul Nautilusului.

O revistă diversă, bogată în conţinut, poate cam fără culoare în obraji, cam rece, cam departe de actualitatea românească.
O altă cauză bună ar fi iniţiativa unei noi antologii de proză românească a celor de la Millennium Press. Opul cu pricina va avea ca temă „România Steampunk“ şi va fi coordonat de Adrian Crăciun, fondatorul blogului CititorSF, care îşi va încerca, astfel, şi calităţile de editor. Să vedem. Tema este frumoasă şi generoasă, dar nu prea frecventată de autorii români, deşi tocmai am citit un text superb scris de Mircea Opriţă, publicat în proaspătul volum Povestiri de duminică, şi am şi spus undeva că, dacă mă aşteptam ca românii să scrie steampunk, în nici un caz nu mă aşteptam ca asta să se întîmple cu Mircea Opriţă. Dacă mai adăugăm la acest text şi altele cunoscute, semnate de Liviu Radu sau Florin Pîtea, cred că ar exista un punct de pornire într-un atare demers. Îi doresc succes lui Adrian Crăciun şi să dea domnul (sau domnii, doamnele şi domnişoarele care scriu SF în limba română) ca, la primăvară, să avem această antologie pe piaţă. Merge şi la vară, la Bookfest. O notă bună – şi în concordanţă cu ce ziceam despre uitatul îmbrîncelilor – este reluarea anunţului editurii pe numeroase bloguri, de unde se vede că uneori se poate ca toţi să dorim binele sefeului românesc şi cine vrea să promoveze sefeul românesc poate pune umărul. E drept că s-ar putea să întîmpinăm dificultăţi în a defini „binele sefeului românesc“.

Tot nişte cauze bune sînt şi ultimele însemnări de pe blogul lui Costi Gurgu: „Premii, voturi şi influenţă“ (despre distincţia între cel mai bun şi cel mai popular, atunci cînd e vorba de sondaje, clasamente etc.), „Mult zgomot pentru nimic“ (din nou despre premii europene, asociaţii şi reprezentanţi) şi „A avea agent şi a nu avea... în România“ (cu exemple concrete despre o anume perioadă din viaţa lui de scriitor, pe cînd trăia în România, dar şi cu trimiteri la cum e viaţa scriitorului cu agent acolo, în Canada). Însemnările lui Gurgu au atras comentarii pro şi contra, puneri la punct (ale temelor, ale autorului, ale tuturor), dar bine-ar fi ca, la o nouă lectură (sine ira et studio, dacă se poate), să rămînem cu ce e de reţinut: Gurgu trăieşte într-o lume normală (spre care tindem şi noi, cel puţin în declaraţii) şi bine-ar fi ca măcar să-l ascultăm. Că dup-aia facem tot ca noi..., asta e altceva. Dar ascultîndu-l azi pe Gurgu, mîine pe cine mai ştie cine, uşor-uşor ne putem înconjura de voci care ştiu mai multe, au mai multă experienţă decît noi, oricît de greu ne-ar fi să recunoaştem asta.
Ei? Cum facem? Ne împăcăm unii cu alţii sau ne împăcăm cu gîndul că aia nu, aia nu...?