Pentru mine, puţine lucruri, puţine întîmplări au atîta farmec precum tîrgurile de carte (şi mă refer la tîrgurile de carte aşa cum sînt ele la noi, adică un fel de malluri de cărţi, şi nu tîrguri de copyrighturi, cum sînt pe la alţii).
Febrile am zis? Da, că de febră e vorba, evident, cîtă vreme nu mă întreb unde le mai pun şi pe astea sau cînd o să le mai citesc şi pe ele. Cumpăratul cărţilor e boală veche, şi cine s-a îmbolnăvit nu se mai vindecă, asta nu trece nici cu ceaiuri, nici cu hapuri, nici chirurgical. Îmi amintesc că veneam la tîrgurile de carte cînd locuiam în Iaşi, îmi amintesc că veneam cînd locuiam la Braşov. Acum stau în Bucureşti şi nu pot să nu mă gîndesc cum s-au aranjat lucrurile de m-am tras din ce în ce mai aproape... Poate că purtăm unele lucruri în noi fără să ştim, poate că avem unele gînduri în noi fără să le conştientizăm şi apoi vine un moment în care se întîmplă ceva şi totul începe să se lege, totul începe să se explice, deşi niciodată nu ţi-a trecut prin cap acea explicaţie... Aşa o fi.
Pentru ce, pentru cine merge lumea la tîrg?
Întotdeauna vor fi prezenţi la tîrg – o zi sau mai multe – autori pe care ai vrea să-i vezi, cărora ai vrea să le ceri autografe. Pentru mine, tîrgurile de carte sînt prilejuri de a mă întîlni cu oameni pe care, altfel, n-am cum să-i văd. Există o comunitate („ne citim unii pe alţii“) ai cărei membri doar la tîrgurile de carte au ocazia să se salute, să schimbe două vorbe, să-şi ureze succes etc.
Ştiţi ce-am mai văzut în ultima vreme? Editori, doamnelor şi domnilor. Industria românească de carte a produs în ultima vreme noi vedete: editorii. Nu ştiu cum era în urmă cu douăzeci, treizeci de ani, nu ştiu cîtă lume ştia cine este coordonatorul colecţiei X de la editura Y, nu ştiu cîtă lume se aduna la o lansare doar ca să-l vadă, ca să-l audă pe Z, un alt coordonator de colecţie sau director de editură. Dar ştiu că azi sînt cîţiva editori pe care-i ştie toată lumea: Denisa Comănescu, Bogdan Alexandru Stănescu sau, ca să revenim la F&SF, Mihai-Dan Pavelescu. Zei ai colecţiilor, inventatori de autori, iniţiatori de tendinţe, celebrităţi pe care le ascultăm vorbind despre cărţi, lăsîndu-ne seduşi de atingerea inefabilului pe care se sprijină toată povestea asta cu literatura. A trecut vremea în care oamenii nu citeau pagina de gardă, aşa cred eu, a trecut vremea în care editorii erau doar nişte necunoscuţi, simpli angajaţi la edituri, care munceau în spatele paravanului, pentru ca Măria Sa, Cititorul, să aibă ce citi. Editorilor li se recunosc meritele şi, la noi, uneori mai iau şi cîte un premiu pe ici, pe colo, prin mainstream sau prin nişa F&SF.
Şi, dacă i-am scoate din peisaj pe toţi aceştia, ar rămîne standurile – care mai de care mai dichisit, mai original, menit să atragă vizitatorii şi să-i transforme în cumpărători –, standurile în care tronează ele, Cărţile. Broşate, legate, în format de buzunar sau ditamai ceasloavele, aliniate cuminţi una lîngă alta, strigîndu-te, chemîndu-te, şoptindu-ţi... Cît despre coperte... Parcă niciodată n-au fost copertele cărţilor noastre mai atractive, mai luminoase, mai opere de artă ele însele.
Cu toate acestea, vine peste noi Bookfest, un domn ciudat, cu aripi uriaşe, ca-ntr-o poveste de demult.

