OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vînătoare de cîrtiţe. Scrisă bine, dar cam simbolică. E genul de text în care autorul nu spune tot ce are în cap, în care părţile de poveste nespuse par a fi mai importante decît cele spuse, dar rămîn ascunse, nescrise, în care aruncă sugestii peste sugestii, pe care cititorul ar trebui să le decripteze pentru ca apoi să aibă la ce se gîndi. De obicei, nu se întîmplă aşa, cititorul rămîne nelămurit şi trece mai departe.

 

Nopţile noastre la tropice. Ei, asta e o poveste întreagă. Povestea Juanei care întinereşte cu fiecare bărbat iubit şi îmbătrîneşte cu fiecare copil născut. Spusă frumos, ca şi cum ai povesti un vis – şi poate că un vis a fost totul, ca şi alte povestiri din acest volum –, cu o legătură empatică între autor şi personajele lui, Juana şi Manuel, tînărul care o salvează din mîinile tăietorilor de lemne şi o ia cu el în cortul lui. Este o poveste cu început şi sfîrşit, care îţi lasă un sentiment de mulţumire la final. Încă o poveste fantastică, asemenea celor de pînă acum, aşa că nu-l văd prea bine pe Marian Truţă la ediţia următoare a premiilor Vladimir Colin.

 

Vremea nebuniei. Ducele, primarul Bucureştilor, înăspreşte condiţiile, confiscă averile ţăranilor depuse la bănci, aceştia se revoltă şi încep un asediu al Cetăţii, care durează şi durează... Seniorul (senior peste cîteva sate de la marginea Bucureştilor) vine la casa lui Sfarog, să caute Poarta care-l va duce în Cetate. Acolo, undeva, este Casa Poporului, în care „se adăposteau idioţii care nu erau în stare să aducă pacea între sate şi Cetate“. Seniorul găseşte tunelul, intră în el, apoi se întoarce. La ieşire e prins de rătăcitori (crede el). Rătăcitorii sînt dezertori din vechile armate sau rămăşiţe ale trupelor de elită, „soldaţi de demult sau fantasme ale trecutului“. Rătăcitorii îl duc în beciurile lor, îl torturează ca pe un duşman al poporului, al socialismului. Mai ales după ce află că îl cheamă Stalin şi s-a născut în 2190. To’ar’şu’ Macavei e şeful lor. „To’ar’şu’“ e cuvîntul folosit în loc de „stăpîn“, de „boieria voastră“, înţelege Stalin. Şi mai înţelege ceva: „Am aflat cum era cetatea pe dinăuntru: plină de nebunie“. E Vremea nebuniei, nu? A socialismului biruitor. Apoi îşi mai dă seama de ceva: „Doctore, eu nu sînt din lumea asta“. Ajunge, pînă la urmă, să se întrebe nu unde îi e casa, ci cînd? Se lămureşte că e capturat în 1964, cînd ţara se pregăteşte de funeralii, iar un şef mai mare pe-acolo e Nicu. Acelaşi Nicolae, boier mare, care a fost executat mai tîrziu, în 1989, pe treptele de la Casa Poporului, îşi va aminti Stalin o poveste. Un text închegat, cu idee SF... Şi foarte bine scris, cu umor, cu... tot ce trebuie. S-ar fi putut face un roman din povestea asta.

  

Vremea renunţării. Este 1960, după război, Germania a învins, iar Hitler are 71 de ani. Dar totul începe într-un bar din New York, în 1947, cînd Rudi Kvala, soldat în armata germană, cade lat după ce bea (la pariu) o sticlă de whisky în trei minute. Apare din nou personajul Rudi Kvala (folosit de autor şi ca pseudonim într-o vreme), numai că e spre deruta cititorului, pentru că personaje cu acest nume apar în povestiri diferite, în locuri şi timpuri diferite... (În universuri paralele? Aşa ar mai merge...). Povestea lumii: germanii, în ţinută de vară, asediau Moscova. Hitler le-a spus: „Soldaţi, voi atacaţi, de frig mă voi ocupa personal“. Şi în decembrie a venit primăvara. Şi au învins. Apoi americanii au fost înfrînţi cînd Goering a aruncat bomba peste Washington. Von Braun a făcut o rachetă care să ducă un echipaj uman pe Lună şi a zis: „Nu pentru că e uşor, ci tocmai pentru că este greu“ (şi recunoaştem aici vorbele lui JFK dintr-un 1962 al unui alt univers, cel pe care-l ştim – şi îl trăim – noi). În 1947, la New York, după o experienţă în apropierea morţii, Rudi Kvala e cercetat de dr. Hansen, apoi adus la Berlin pentru alte studii, la dr. Horbiger, care căuta o soluţie pentru a cuceri Walhalla. Kvala ar trebui să joace rolul de însoţitor al unor fiinţe, strămoşii arieni, ascunşi mii de ani sub Himalaya. Am dat doar cîteva elemente ale poveştii, nu vreau să stric bucuria posibililor cititori. Pentru că povestirea se închide, e coerentă, are idee, are de toate. Mai dau un citat: „Pentru fiecare gest, al fiecărui om, istoria se despleteşte într-un număr infinit de posibilităţi“ – efectul fluturelui, care este de fapt ideea acestui text. Bun microroman. Păcat că l-a „ascuns“ în acest volum. Putea fi tipărit singur.