În sfîrşit, ne-am lămurit: revista Helion va apărea lunar în
format electronic şi de două ori pe an pe hîrtie. Primul număr pe hîrtie din
acest an, nr. 1-2/2010 (de ce 1-2, dacă oricum apar doar două?), a apărut
marcînd cei treizeci de ani de existenţă ai Cenaclului Helion. Deschidem
revista şi citim... proză românească.
n Ştefana-Cristina Czeller – Nopţile stranii ale lui Vasile
Cotineaţă, premiul al II-lea ex aequo la Concursul de proză scurtă Helion 2009.
O poveste care curge, merge cum trebuie, îţi oferă şi explicaţiile care să-ţi
răspundă la întrebările pe care ţi le pui (e bine şi că apar aceste întrebări,
şi că li se răspunde), o poveste cu vampiri (dar parcă ăştia nu se vedeau în oglindă...
şi aici ne putem întreba dacă regulile literaturii „de nişă“ trebuie neapărat
să fie veşnice sau e bine ca, din cînd în cînd, să mai apară cîte un autor care
să le dea cu tifla) care nu miră pe nimeni dintre cei care sînt familiarizaţi
cu proza Ştefanei Czeller – eu unul mă gîndeam că într-o zi autoarea ieşeancă o
să scrie şi aşa ceva. Cam cuminte însă, cam fără impact finalul. O fi crezut că
ajunge devoalarea transformării lui Vasile Cotineaţă în vampir. Nu, nu-i de
ajuns. Scopul unei poveşti ar trebui să fie altul. Ce am citit a fost doar
mijlocul... Dar Ştefana are o scriitură plăcută, eu cred că este una dintre
cele mai talentate autoare din noul val de scriitori.
n Balin Feri – Crima necesară, premiul al II-lea ex aequo la
Concursul de proză scurtă Helion 2009. Faină povestea, una cu marca Balin Feri,
fără doar şi poate, o îmbinare de fantastic şi SF (un aumit gen de SF, nu
foarte prizat de fanii pursînge), dar mereu cu o idee interesantă, chiar şi
atunci cînd subiectul ţi-e cunoscut din alte zeci de poveşti. Balin Feri ştie
întotdeauna să adauge ceva, să descopere un alt unghi, din care se vede puţin
altfel. Interesantă şi chestia cu variantele de viitoruri. Cu cît vezi mai
aproape în timp, aceste variante sînt tot mai puţine şi deci poţi cunoaşte
„viitorul curînd“. „Uşa cu siguranţă nu a trîntit-o din calcul! Sau da?“ – aici
îmi pare mie că se vede mîna de prozator. De fapt, aşa cum se vede la toată
lumea, în lucruri mărunte, în lucruri peste care eşti tentat să treci, dar
tocmai de aceea sînt importante, pentru că toţi ar fi tentaţi să treacă, mai
puţin el, scriitorul, adevăratul scriitor. Mărturisesc că sînt supărat pe Feri,
sînt supărat de-atunci de cînd a zis că nu mai publică, de cînd a zis că el nu
se consideră scriitor etc. Cînd ai un talent ca al lui, nu ai voie, NU AI VOIE
să zici, să faci aşa ceva, nici măcar în glumă, nici măcar bravînd. Pentru că
pierzi timpul, şi nu e numai timpul tău, ci şi al celorlalţi, le furi ceva din
viaţă, le furi paginile pe care le-ar fi citit dacă tu ai fi scris. Aşa că,
dragă Feri, nu-i bai că sînt supărat pe tine. Pentru că e de bine.
n Adrian Chifu – Răsăritul mai mic al domnişoarei Erica. Mai
nimic.
n Andrei Gaceff – Strivirea buburuzei de la staţia lui 135.
Am renunţat după prima pagină. Nici poveste, nici scriitură, nimic.
n Ciprian Ionuţ Baciu – Contele. Ca nişte însemnări de
jurnal, povestea începe în 30 iulie 1944, avîndu-l ca protagonist-narator pe
contele Stauffenberg, cel implicat în atentatul asupra lui Hitler de la 20
iulie, atentat reuşit în această versiune a tînărului prozator. Avem un Al
Treilea Reich fără nazişti, condus de Rommel. Baza americană unde se fabrica
bomba atomică este distrusă, iar Germania iese din război mai bine decît era la
începutul acestuia. Prin Serviciile Secrete, ajută la eliminarea lui Stalin şi
a bolşevismului în 1952. Partidul nazist este interzis, apoi, cu timpul, cu
dezvoltarea democraţiei şi împotriva dorinţei lui Stauffenberg, se revine la
alegeri, la Bundestag, şi se permite reintrarea în legalitate a naziştilor, sprijiniţi
de un Goebbels exilat în Italia. Apoi apare ginerele lui Goebbels... şi totul
tinde să se repete. Aici intervine un ordin misterios, Mantiile de Azur, care
se ocupă de repararea istoriei. O poveste simplă, dar care atrage atenţia,
pentru că jocul ăsta cu istoria e tare pasionant. La noi încă sînt puţine
tenative de istorie alternativă, încă sînt puţini cei care îl încearcă, dar...
cine ştie? Poate va veni şi vremea lui. Oricum, pentru mine, a fost o surpriză
plăcută Ciprian Ionuţ Baciu.
n Adrian Buzdugan – Frigul. Un text care vrea să abordeze o
problemă gravă – un obiect cosmic se interpune între Pămînt şi Soare, ceea ce
duce la scăderea bruscă a temperaturii şi, în consecinţă, la multe tragedii
etc. Pînă la urmă, aflăm că ceea ce pare a fi rău poate fi un lucru bun, aşa
cum se întîmplă şi în viaţă etc. Cam nehotărît autorul, nici partea de SF
închegată, nici partea hazlie lucrată. După lectură, rişti să rămîi ca omul
care a vrut să ţină doi pepeni într-o mînă şi, pînă la urmă, îi vede pe amîndoi
sparţi şi împrăştiaţi pe jos...
n Florin Pîtea – Selecţie. Cînd citeşti o poveste şi, după o
jumătate de pagină, ştii deja unde se va ajunge, nu-ţi rămîne decît să speri că
scriitura autorului îţi va aduce surprize plăcute. Din păcate, în cazul lui
Pîtea, surprize nu sînt, scriitura lui este la fel de cuminte ca pe vremea cînd
scria cyberpunk, nu te poate atrage decît prin poveste, iar dacă (nici) poveste
nu e...
n Laura Ceica – De ce să nu crezi în Moş Crăciun!. Am
renunţat după o jumătate de pagină. Povestea se vrea ceva „de rîs“, dar nu prea
mi-a venit. Aşa că, din partea mea, pas.
n Lucian Sava – Ziua-celui-care-plînge-că-trăieşte. O frază:
„Graba cu care se depărta de acel loc, îl făcea să creadă că pămîntul nu se
mişcă, el este melc şi, că broasca ţestoasă, e în competiţie cu iepurele“. Ei,
ce-o fi vrut ăl de-a pus virgulele în fraza asta? Dar ce-o fi vrut ăl de nu
le-a scos? Vorba lui Cornel Secu: „măi băiatule, mai umblă şi tu prin ograda ta
şi mai dă cu mătura olecuţă“. Nici poveste prea..., nici scriitură prea... Din
păcate, rămîn cu fraza de care am vorbit şi cu o căruţă de virgule, care să
ajungă pentru toate revistele Helion din următorii doi ani.
Aceasta a fost secţiunea „Laborator“, despre restul vom
povesti săptămîna viitoare.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters