FESTIVALUL ENESCU. Jurnal de festival

Autor: Cristina SÂRBU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cea de a XX-a ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu“ s-a încheiat. Nu mă sfiesc să o numesc o ediţie de colecţie. Argumente sînt multe şi evidente. Personal, mă voi referi acum şi aici doar la momentele care m-au impresionat profund şi din care am învăţat lucruri esenţiale. Le reamintesc însă cititorilor mei că nu am fost prezentă la toate concertele şi că, de această dată, am selecţionat atent şi am ales după principiul mai puţin este, de fapt, mai mult. A fost o opţiune personală şi, desigur, subiectivă. De la Murray Perahia am primit lecţia pianistului artist care îşi pune personalitatea, simţirea şi ştiinţa pentru a face din muzica lui Mozart o prima donna strălucitoare şi opulentă, conştientă de forţa şi de valoarea ei unice.

De la Daniel Barenboim am primit un Mozart în care pianul este integrat ansamblului, coborît – sau ridicat – la nivelul fiecărui instrumentist solist virtuoz într-o ţesătură filigranată ce poartă emblema „toţi pentru unul şi unul pentru toţi“. Ambele variante poartă pecetea interpretului de geniu. De la Tom Koopman am învăţat că un Recviem de acelaşi divin Wolfgang Amadeus Mozart poate primi sonorităţi camerale discrete, fără a pierde nimic din expresivitate şi simbol, şi că 50 de interpreţi, împărţiţi în mod egal între orchestră şi cor, pot impresiona la fel de mult şi poate chiar mai mult decît o orchestră imensă ca număr, completată cu un cor pe măsură. Şi că un Recviem cîntat „alb“ – dar cîte nuanţe poate avea acest alb! – poate fi o slujbă a morţilor aşa cum o Missă a încoronării cîntată „alb“ poate avea strălucirea festivă a evenimentului. Alb însemnînd în acest caz intensitate sonoră medie, fără zvîcniri demonstrative de durere sau extaz, bun-simţ, tristeţe discretă faţă de un „a fost“ şi bucuria la fel de discretă, dar nu mai puţin reală a unui „este“, linii melodice vocale fără de fisură, artişti instrumentişti şi corişti cu statut de solist, arcuri muzicale gîndite şi construite de dirijor respectînd întru totul soliditatea simplă, dar viguroasă ce asigură eternitatea, căutată şi obţinută de compozitor.

De la Zoltán Kocsis am învăţat să apreciez forţa unui şef de orchestră care a trăit la cote maxime şi recunoaşterea solistului concertist. Pot spune, fără teamă de a greşi, că acel Concert de Bartók, pe care l-a prezentat alături de Filarmonica Naţională Ungară şi de pianistul Boris Berezowski, a fost mai mult al lui decît al solistului. Nu contest performanţele tehnice uluitoare ale lui Boris Berezowski, a cărui carieră fulminantă voi continua să o urmăresc cu interes, dar îndrăznesc să emit opinia că, dincolo de redarea exactă a tuturor notelor înscrise în extrem de dificila partitură, pînă la sîmburele profund care se numeşte MUZICA, în cazul lui Bartók, Boris Berezowski mai are de parcurs cîţiva paşi esenţiali.

La doi poli diametrali opuşi ca formulă de exprimare, situez două dintre momentele de vîrf ale festivalului – conferinţa despre muzica de pian a lui Beethoven susţinută de pianistul şi teoreticianul Alfred Brendel şi apariţia în forţă, în plină lumină a reflectoarelor, a dirijorului Zubin Mehta şi a Filarmonicii din Israel într-un Mahler de o frumuseţe absolută (Simfonia a V-a). La cei 80 de ani ai săi, după ce a părăsit viaţa de concert în care a strălucit ca nimeni altul, Alfred Brendel îşi păstrează tinereţea sufletească şi continuă, dacă nu să cînte, cel puţin să gîndească şi să scrie despre muzică. Iar felul în care o face evidenţiază detalii, propune noi modalităţi de abordare, practic, o nouă citire a partiturilor muzicale în general, şi beethoveniene în acest caz particular. Conferinţa pe care a ţinut-o nu era dedicată melomanilor, ci numai specialiştilor. Mărturisesc, nu l-am putut urmări în toate detaliile. Dar momentele în care maestrul exemplifica la pian şi cînd punea teoria în practică au fost momente de graţie ce vor rămîne de neuitat.

Aşa cum de neuitat va rămîne şi seara în care, după o minunat interpretată partitură enesciană – abordată cu respectul şi responsabilitatea proprii doar adevăraţilor artişti –, şi după un Concert de Brahms excepţional, redat de pianistul Yefim Bronfman – handicap major pentru pianista Hélène Grimaud, care a cîntat tot Brahms a doua seară! –, Zubin Mehta a oferit versiunea sa Simfoniei a V-a de Gustav Mahler. Sînt rare momentele în care, într-o sală de concert cu public amestecat şi în care tusea şi strănutul, ca şi dresul vocii murdăresc nepermis de des audiţia, să se instaleze, aşa cum s-a întîmplat în timpul Simfoniei lui Mahler, o linişte absolută în care parcă piere şi discretul zgomot al respiraţiei. Şi asta într-o sală de cîteva mii de oameni. Sînt recunoaşterea şi omagiul major ce se cuvin cu adevărat doar marilor artişti.

Din păcate, nu am putut participa la singurul – oare de ce singurul? – spectacol cu Oedipe pe scena de la Opera Naţională Bucureşti. Nu am vrut totuşi ca, dintr-un text cu pretenţii de sinteză, să lipsească acest subiect şi am rugat-o pe muzicologul Elena Zottoviceanu să îmi transmită cîteva dintre opiniile ei de specialist în creaţia enesciană: „Orice nouă montare a lui Oedipe nu este numai un moment care marchează istoria primei noastre scene, ci şi o temă de reflecţie. După atîtea variante, spectacolul imaginat de Anda Tăbăcaru este o revenire la o concepţie clasic-modernă, condusă cu o logică de bun-simţ, în care personajele individuale şi colective se mişcă bine, expresiv (şi nu e puţin lucru să manevrezi corul, care are funcţii diferite în raport cu momentul); personajele principale sînt credibile, dar îşi păstrează şi aura legendară (mă gîndesc, de exemplu, la ideea de a muta prima parte a scenei anchetei lui Oedipe în intimitate, ca în cazul unui cuplu normal în care, sub o năpastă cumplită, partenerii se susţin reciproc. Ceea ce mă nedumereşte este fîlfîiala aceea de voaluri care e inutilă şi face «teatru vechi de provincie». Muzical, este o reuşită, în primul rînd prin autoritatea vocală şi dramatică pe care a dobîndit-o Ştefan Ignat în acest rol: vocea neagră, somptuoasă, întinsă este perfect adecvată partiturii. De asemenea, Ecaterina Ţuţu este un sfinx impresionant, deşi eu am preferat varianta ei de acum doi ani (scenică şi vocală). Toate rolurile au fost realizate foarte îngrijit şi orchestra a dat, sub bagheta lui Tiberiu Soare, un examen foarte greu, din care a ieşit cît se poate de bine (cam static începutul, dar...). Despre cor, ce se poate spune decît că este, ca şi în Lohengrin, miezul incandescent al acestui spectacol. Frumoasă, bogată în sensuri, scenografia semnată de Viorica Petrovici“.

La final de festival, privim înapoi, dar privim şi înainte. Anul 2013 va fi şi un important an Richard Wagner, căci vor fi onoraţi cei 200 de ani ce s-au scurs de la naşterea marelui compozitor german. Cu siguranţă, festivalul ne va oferi surprize legate de acest eveniment. Pînă la informaţiile concrete însă, trebuie să ne mulţumim cu cele cîteva date oferite de domnul Ioan Holender, directorul artistic al festivalului Internaţional „George Enescu“: „Cît priveşte viitoarea ediţie din 2013, pot să vă anunţ de pe acum că va avea ca oaspete şi celebra Orchestră Concergebouw din Amsterdam, cu dirijorul Mariss Jansons“.