FESTIVALUL ENESCU. Primele concerte

Autor: Johanna FRANZ | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

O incitantă conferință de presă a premers deschiderii Festivalului Enescu, cu doar cîteva ore înainte de concertul de deschidere al lui Christian Badea și al Filarmonicii din Haga. Directorul festivalului, Ioan Holender, un adevărat maestru al gîndirii pozitive, a mărturisit, cu farmecul lui inegalabil, despre eforturile depuse. Dar a și punctat regretul că mari artiști, precum Angela Gheorghiu sau Radu Lupu, nu vor fi prezenți la festival. La fel de frumos și consistent au vorbit Oltea Șerban-Pârâu și Horia-Roman Patapievici despre uriașul efort de-pus, dar și despre rolul important pe care îl are muzica, cultura în general, în aceste vremuri de criză mondială. Primarul general, Sorin Oprescu, a fost mai sec și cam vlăguit, dar a insistat și domnia sa pe valorile curative ale culturii. Și pe dorința sa expresă ca sunetul Sălii Palatului, care creează atîta disconfort tuturor melomanilor, să fie îmbunătățit. Aici Ioan Hollender, cu umorul său vienez, a adus o precizare super-bă: Sala Palatului nu poate avea o sonorizare bună, se pot face eforturi să nu aibă o sonorizare rea! Orașul București, gazda atîtor Festivaluri Enescu, merită din plin o nouă sală de concert. Cu o acustică adecvată secolul al XXI-lea, a precizat un om cu experiența domnului Holender.

După conferința de presă a urmat, la Sala Palatului, concertul de deschidere. Surpriza, de ultim moment, a fost apariția în fața publicului a profesorului Andrei Pleșu. Mărturisesc că nu știam că simpaticul gînditor român este și cadru didactic. Dar spusele sale, care au animat o sală plină la refuz, au emoționat. Înainte de a suna acordurile Simfoniei I a lui George Enescu – pe care magistral o interpretau în alte vremuri George Georgescu și Sergiu Comissiona –, Andrei Pleșu ne-a amintit, cu șarmul său decisiv, de farmecul muzicii și de „bucuria comunicării“. De faptul că muzica ne poate face să ne bucurăm de tot ce e frumos pe lume. Să ne solidarizeze, cînd individualismul și egoismul sever fac ravagii. Dincolo de avatarurile contingentului. Andrei Pleșu a încheiat cu o trimitere la un alt mare iubitor al muzicii, I.L. Caragiale. Și de finalul din O scrisoare pierdută, cînd Pristanda, polițaiul, adresa îndemnul contagios: „Muzica ! Muzica!“.

Și așa s-a întîmplat imediat.

Miracolul muzicii a poposit printre noi. Simfonia I de Enescu a cucerit sala, ca și Simfonia X-a de Șostakovici. Iar am suferit din cauza sonorității – momentele de pizzicatto au fost anulate de faptul că nu se auzea orchestra deloc –, dar arta dirijorală a lui Christian Badea a reușit să redea farmecul și adîncimile sonorităților enesciene. Fapt confirmat și în tragica simfonie a lui Șostakovici – compusă în anul morții lui Stalin, al cărui portret este schițat într-un tulburător Allegro –, care a sunat magistral. Debut în forță, cum s-ar zice. Continuat la fel de energic de pianista japoneză Akiko Ebi, care colaborează de ani buni cu inegalabila Martha Argerich. Program divers – Bach, Liszt, Debussy, Enescu – interpretat frust, vulcanic, tehnică împecabilă ce o ajută ca momentele lirice să fie bine translatate în plan sonor. Pianista japono-franceză, deja un nume distinct pe plan internațional, a fost o surpriză extrem de apreciată.

Christian Badea și mult apreciatul nostru pianist Dan Grigore ne-au regalat cu un concert pentru pian de Grieg, cu planuri armonice și timbrale de zile mari. Marele maestru român într-o formă de invidiat, a făcut din sonoritățile contorsionate ale nordului un spectacol de sunet și lumină. În partea doua, Simfonia fantastică de Berlioz, sub bagheta lui Christian Badea, a fost prezentată în toate detaliile unei partituri extrem de complexe sub raport componistic.

Pianistul Yundi Li, un tînăr (născut în 1982) muzician chinez stabilit la Hong Kong și bine mediatizat de posturile de televiziune Mezzo și Arte, a făcut un tur de forță cu lucrări de Chopin. Ce poți să spui cînd o sală plină-plină aplaudă în delir? Mă tem că obiecțiile mele pot părea de natură subiectivă; cu o bună tehnică – dar care pianist nu are tehnică astăzi? –, sentimentul meu este că pianistul chinez nu a depășit crusta exterioară, trist-melancolic poetică, a lucrărilor lui Chopin. Chopin nu poate fi abordat ca o piesă chinezească precum Zborul fluturelui în inima iubitei sau Cireșii înfloriți din Jinan după ploaie. Ceva lipsește, ceva este în plus. Direct spus, dozajul melancoliilor și o anume naturală emoție lăuntrică a texturii sonore ce face farmecul inegalabil al spiritualității muzicale a lui Chopin. Excesul de delicatețe și mult prea apăsata melancolizare a Nocturnelor au estompat parte din farmecul marii poezii din muzica lui Chopin. Sonata nr.2 în si bemol minorop.35, cea cu faimosul Marșul Funebru, nu a avut forță. Sentimentul meu – poate greșesc – este că acest pianist chinez, realmente dotat, a fost programat să interpreteze cu o gestică excesiv de studiată, pentru un succes de public facil, și nu pentru marea, înalta, fără-de-cuvinte-muzică. Cine are în cap și urechi cum sună Chopin în interpretarea lui Rubinstein sau a inegalabilului nostru Dinu Lipatti poate pricepe mai lesne ce am avut de spus. Chopin nu este un stand de prezentare a emoțiilor exhibate. Oricum, succesul de public a fost imens. Așteptăm cu emoție celelalte concerte și spectacole. Cînd știi că vor veni la București Murray Perahia, Zubin Mehta sau Daniel Barenboim, timpul parcă se dilată. Sau se comprimă. După cum simte fiecare.

În imagine: Ioan Holender – la deschiderea ediţiei a XX-a a Festivalului Enescu, Sala Palatului, Bucureşti, 1 septembrie 2011

Recomanda articolul prin: