Concerte de mare clasă și momente sublime s-au tot
înlănțuit – în zilele ce au urmat concertului de deschidere al Festivalului
Enescu – ca într-o inefabilă sarabandă. Orchestre de prim rang, soliști dintre
cei mai prestigioși – și nu neapărat la
sfîrșit de carieră, cum se întîmplă adesea – ai vieții muzicale internaționale
au populat sălile bucureștene de concert. Pline pînă la refuz cu un public
dornic să recepteze marea muzică. Este limpede că efortul depus de organizatori
dă roade și că un mare eveniment muzical este accesibil melomanilor români.
Am tot citit lucruri extrem de judicioase despre aceste
manifestări în Buletinul festivalului, distribuit gratuit. Îl recomand cu
căldură tuturor. Găsim acolo tot ce ne-ar putea interesa. Multe articole extrem
de atent elaborate sub raportul informației muzicale, fine și complexe analize,
erudite pagini de istorie a muzicii, elogioase sau rezervate (mai rar) opinii
despre compozițiile prezentate și despre muzicienii care se tot perindă.
Condeie avizate ne țin în priză cu mersul vieții muzicale a festivalului.
Mi-aș permite și cîteva observații despre public. Am tot
citit că avem un public minunat. Oare chiar așa să fie? Nu are nici un rost să
ne menajăm, dacă e să spunem, chiar și sotto voce, cîteva adevăruri. Este
inadmisibil ca într-o sală de concert să fie atîta foșgăială. Orice sunet din
afara celor de pe scenă devine un atentat la acuratețea partiturii. De aceea,
fermoarele de la poșetele doamnelor,
trase cu o vioiciune nepermisă, jignesc urechea, nu doar în momentele
orchestrale de tutti ale alămurilor. Ce te faci cînd într-un delicat solo de
clarinet sau oboi, un domn foșnește vag plictisit revista festivalului și
citește de zor, atent fiind doar la ce se scrie și nu la ce se aude? Ce ne
facem cînd frumoasele evantaie oferite de un sponsor generos devin obiect de
joacă și de fandoseală? Jocul infinit al frumoaselor evantaie este un alt
prilej de inadecvare la marea muzică. Ce să mai spunem despre prezența
sticluțelor cu apă plată sau a băuturilor răcoritoare: cînd ți-e lumea mai
dragă, vezi cum te miri cine nu mai poate de sete și mai trage vîrtos un gît ca
să se răcorească. Chiar nu putem rezista o oră fără să bem nimic, pînă la pauza
în care putem face orice?
Orice SMS, oricît de silențios e telefonul mobil,
este o distragere a unei atenții care chiar ar vrea să perceapă inefabilul
marii muzici. Bine că au dispărut fotografele care au tot mișunat la primele
concerte prin sală, cu o condamnabilă indiferență față de marea muzică. Au mai
apărut însă și niște bebeluși, care, oricît de drăguți și de scumpi ar fi,
nu-și au locul în sala de concert. Mă întreb de ce nu s-ar permite și prezența
animalelor de casă? Ar mai fi exemple culese de prin sălile de concert, dar ne
oprim aici. Aplaudatul între părți îl acceptăm ca atare. Se întîmplă și la case
mai mari. O spunea cu generozitatea și cu toleranța care îl caracterizează
însuși directorul festivalului, Ioan Holender.
*
Revenind la marea muzică, am ascultat o versiune
excepțională a Simfoniei a III-a cu cor în Do Major op. 21 de George Enescu,
sub bagheta lui Valery Gergiev, cu concursul Orchestrei Teatrului Mariinsky din
Sankt Petersburg. În același concert, au ieșit, minunat, și Tablourile dintr-o
expoziție ale lui Mussorgsky. Așa cum fabulos a sunat bisul cu simpatica Baba
Iaga a lui Anatoly Leadov. O jucărea, ca și piesa la fel de colorată ca timbru
a lui Scedrin.
Venerabilul Gennady Rozhdestvensky a scos și el un Vox Maris de zile mari cu
Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu“. Vor urma și alte lucrări ale
lui Enescu, programate în cadrul acestui festival.
Alt moment sublim a fost oferit de Horia Andreescu, cu
London Symphony Orchestra. Simfonia a VI-a de Mahler, o lucrare de mare
anvergură dramatică, a fost extrem de atent lucrată de dirijorul român și de
muzicienii britanici, cu care colaborează de ani buni. Ca idee, cred că buna
cunoaștere și prețuire a lui Horia Andreescu pentru Enescu s-a dovedit utilă și
într-o abordare mai rafinată a lui Mahler, un mare maestru al răsucelilor
timbrale și al complexităților armonice.
Pianistul Murray Perahia ne-a oferit un exemplu de muzică
pură într-un simplu concert de Mozart. Dacă prestigioșii muzicieni ai formației
Saint Martin in the Fields pot atinge perfecțiunea colectivă, pianistul
american – deja un prieten și oaspete de nădejde al festivalului – a reușit
sublimul prin acuratețea sunetului. Sunete rotunde, pure erau dovada unui dozaj
perfect al măiestriei tehnice cu înțelegerea superioară a marii muzici. Pentru
că aceasta începe acolo unde doar virtuozitatea tehnică nu mai produce efecte.
Deja bucuriile se înmulțesc de la o zi la alta a
festivalului. Concursul de interpretare a dat doar un singur învingător cu
Premiul I – violoncelistul chinez Tian Bonian. Se pare că obligativitatea
interpretării unei piese de Enescu a dat mari bătăi de cap concurenților și a
triat sever, poate și nemeritat, din rîndul lor.
Christian Zacharias, deja un vechi prieten al melomanilor
bucureșteni, face un regal muzical din ciclul de concerte dedicat lui Robert
Schumann, împreună cu Orchestre de Chambre de Laussane. Cîteva nopți înstelate
i-au recompensat pe iubitorii de muzică veniți în număr mare la aceste
nocturne.
Și, în final, să consemnăm un gest frumos din partea
Academiei Naționale de Muzică. Alfred Brendel deja, dar, în curînd, și Daniel
Barenboim și Zubin Mehta au fost distinși cu titlul de Doctor Honoris Causa,
semn al prețuirii din partea breslei muzicale românești.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters