OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Existenta unui Festival National de Teatru se justifica in masura in care productiile teatrelor din tara reusesc sa se impuna valoric sau, lucru din ce in ce mai greu de realizat, sa structureze o directie la nivel estetic. E nevoie, insa, si de un limbaj critic adecvat care sa sesizeze mutatii stilistice de fond. In contextul in care in stagiunea trecuta se poate vorbi de extrem de putine spectacole care au atras, cu adevarat, atentia, cele mai multe situindu-se in zona platitudinii, festivalul devine si el, inevitabil, contaminat de aceasta caracteristica.

Editia a XIV-a (24-31 octombrie 2004) a ilustrat un paradox: desi au avut loc cel putin doua spectacole pe zi, nu a existat nici o discutie despre reprezentatiile in cauza, despre necesitatea selectiei lor intr-un context teatral cu simptome din ce in ce mai grave de manierism sau lectura deficitara a textului. Cele doua colocvii – Festivaluri la ora adevarului si Arta spectacolului, intre performanta si mediocritate – au dezbatut principii generale de infrastructura, adresabilitate si raportare la spectacolul european, accentuind insa mai putin resorturile in functie de care o montare romaneasca se impune in afara.
La capitolul mostre de penibil, reminiscente ale unui festivism cu accente megalomanice, s-a inscris discursul de lemn, deprimant prin abundenta locurilor comune, citit cu intonatie de Delia Nartea si Liviu Lucaci chiar la debutul festivalului.

Festivalul National de Teatru nu se abate in nici un an de la „politica“ numelor care, se pare, nu pot lipsi dintr-un glosar serios. Poate tocmai de aceea sintem tentati mult mai mult sa luam in considerare si sa analizam creatori si nu creatii. Impactul Electrei, in regia lui Mihai Maniutiu, se datoreaza folosirii unui truc: prezenta grupului maramuresan Iza, nu deplin integrat in structura de adincime a spectacolului. Pe de alta parte, nivelul pulsiunilor mocnite, al ritmurilor vindicative care rabufnesc cu o primitivitate feroce (transferarea sobrietatii corului intr-o totala abulie) e speculat puternic de regizor. Maniutiu opteaza mai degraba pentru filonul maramuresan decit pentru filiatia livresca.
Un simt foarte fin al dozarii parodiei – mecanism de constructie, stimul declansator al unor pertinente reinterpretari in sintaxa spectacolului sau contrapunct care oxigeneaza atmosfera tensionata – a legat la nivelul formulelor recurente citeva dintre spectacolele prezente in festival.
Am angajat un ucigas profesionist (Aki Kaurismäki), in regia lui Radu Alexandru Nica, este gindit pe alternanta cinematografica a scenelor fracturate pina la deconspirarea firului care le aglutineaza: conventia.

Desirata pina la autoanulare, folosita in exces tocmai a-i deplasa efectele in situatiile cele mai intime, conventia e instrumentul prin care spectacolul depaseste pragul de police action, acoperind fiecare nivel al relatiilor dramatice, de la detaliile banale – aprinderea tigarii – pina la reluarea aceluiasi moment, cu mici schimbari de circumstanta. Cliseele pe care Nica le pune sub lupa, apropiindu-se constant de un absurd derizional (impuscaturile in variante de final multiple, imbratisarile extaziate, song-urile de dragoste etc.) sint hasurate cu abilitate si umor.
In Mansarda la Paris cu vedere spre moarte (Matei Visniec), Radu Afrim amortizeaza imuabilul efect Cioran printr-o deconectare de la legenda si stereotip (demontat parodic). Nu personalitatea frisonanta a filozofului este mobilul montarii, ci istoria personala pe muchia dintre blank-ul uitarii si amintiri fulgurate, precare, ce par ca irump dintr-o alta viata. Zigzagul amneziei se suprapune peste memoria sincopata, stearsa pe suprafete din ce in ce mai mari, incapsulata in micile sicrie care traverseaza scena.

Afrim umanizeaza un mit, il apropie de o perceptie neconventionala si dezinhibata, fara sa-i anuleze o secunda prestigiul, coboara olecuta figura emblematica in mansarda pariziana cu geamlic spre Coasta Boacii, ii surprinde neputintele, frustrarile, fantasmele tocmai pentru a reasambla ludic si a face mai putin rigida o imagine transformata deja in prototip. Jovialitatea bonoma si copilareasca, dezarmarea trista, angoasanta pierdere a oricarui reper sint citeva dintre desinentele jocului de-a Cioran, prin care Ovidiu Crisan creeaza un personaj autentic. Tematic si stilistic total diferit, Plaja (Peter Asmussen) este o lenta microscopie a cuplului, o decelare a celulelor ce tin inca in viata doua perechi care, aparent, nu mai au nimic sa isi spuna. Legatura lor e, in realitate, extrem de puternica si, tocmai de aceea, nici un sacrificiu nu e prea mare pentru a-i determina sa ramina totusi impreuna. Revenirea in acelasi loc timp de mai multi an e singura forma de resuscitare a pasiunii initiale, e o disperata obisnuinta si in acelasi timp o nevrotica dependenta doar de cel alaturi de care lucrurile pot avea un sens. Afrim face un spectacol rafinat si senzual, cu accente felliniene si stop-cadre in care personajele ramin inghetate in tacere.

Contrapunctul parodic – proprietarul hotelului ghemuit intr-un colac – e si el inghitit de dezolarea din jur. Alienarea afectiva in proximitatea cea mai dureroasa a celuilalt, atingerile sacadate si mecanice ca intr-un dans spart, nevoia intensa de tandrete sint forme de recuperare a unei intimitati dorite mai mult decit orice. Fotografiile developeaza din gol in mai gol instantanee ale unor timpi morti, incremeniti in uitare. In absenta lor, orice efort de rememorare e inutil.
In Cum doriti sau Noaptea de la spartul tirgului, Silviu Purcarete creeaza un spectacol sinestezic, in care ecoul sunetelor ritmate sau, dimpotriva, extrem de lente, il preia pe cel al gesturilor, iar mirosul oualor prajite trezeste pofte nebanuite. Parodia din partea a doua (singele siroaie à la Kill Bill si loviturile mimate care curg pe pilot automat) rupe vraja din prima parte, in care un duce cu burta si babetica maninca printre lacrimi frisca. Intr-o Ilirie-scena suspendata, regizorul inventeaza niste pitici mari – corespunzind celor asezati pe biblioteca – care recurg la sotii si giumbuslucuri.

La cusaturile cele mai fine ale jocului lucreaza Purcarete (jonglarea cu dublul sens al cuvintelor, smecheria cu ciorapul, farsa facuta lui Malvoglio, comicul debordant si insinuarea unei tristeti a insingurarii si dorintei neimplinite). Cum doriti... e un spectacol despre razna unui timp blurat, valurit, cronometrat doar de stropii de ploaie care spala la sfirsit cioburile noptii halucinogene, in care nimic din ceea ce pare ca este intr-un fel anume nu ramine asa cum, la inceput, transpare. Totul aluneca in mahmureala, toropeala, voluptate ascunsa si lascivitate contaminanta. Papilele gustative adulmeca erotismul care face ca mintea si corpul, la propriu si la figurat, sa pluteasca. Lumea inchisa in carcasele unei biblioteci goale si-o ia in cap si devine trist de grav de serioasa (cazul Malvoglio) sau gliseaza pasional (Olivia) pe muchia unei oglinzi. Pe aceasta tulburare difuza a ratiunii si simturilor mizeaza reflectarea dublurilor in spectacolul lui Purcarete.