În perioada 23-25 iulie a.c.,
Noul Cinematograf al Regizorului Român din Bucureşti a
prezentat o selecţie de 14 producţii recente (2006-2009), filme
documentare şi de ficţiune, realizate de studenţi şi absolvenţi
ai Şcolii de Măiestrie Regizorală a lui Andrzej Wajda din
Varşovia.
Puţini sînt cineaştii europeni
îndreptăţiţi să gireze cu numele lor o şcoală masterală
autodeclarată „de măiestrie regizorală“, însă Andrzej
Wajda este cu siguranţă unul dintre aceştia. După 50 de filme cu
succes la public şi la critică, realizate în aproape şase
decenii, marele regizor polonez, acum octogenar, nu încetează
să surprindă, cum a făcut-o recent la Berlinală, unde cel mai nou
lungmetraj al său, Tatarak, inclus în competiţia festivalului
de clasa A, a fost distins cu Premiul „Alfred Bauer“, destinat
filmelor inovatoare.
La sfîrşitul anului 2001, Wajda
şi Wojciech Marczewski (confrate şi bun prieten) au înfiinţat,
cu sprijinul Studioului de Filme Documentare şi Artistice (WFDiF)
din Varşovia, amintitul masterat de cinema. Instituţie non-profit
aflată sub înaltul patronaj al Academiei Europene de Film,
Şcoala de Măiestrie Regizorală a lui Andrzej Wajda are un corp
profesoral alcătuit din cineaşti reputaţi, polonezi (pe lîngă
cei doi fondatori, mai intră aici Jacek Blawut, Agnieszka Holland,
Marcel Lozinski, Katarzyna Maciejko-Kowalczyk, Krzysztof Zanussi sau
Edward Zebrowski) şi străini (germanul Volker Schlöndorff,
rusul Alexander Sokurov sau danezii Mogens Rukov şi Thomas
Vinterberg). Wajda şi-a propus să facă din şcoala sa de film,
prin cursurile şi atelierele organizate, nu doar un loc de formare
şi perfecţionare, ci şi un cadru pentru întîlniri,
schimburi de idei şi de experienţă. Trebuie adăugat, pentru
tinerii cineaşti autohtoni, că masterul varşovian primeşte cu
braţele deschise şi profesionişti din alte ţări europene, cărora
le este rezervat atelierul EKRAN, cofinanţat de Uniunea Europeană,
prin programul MEDIA.
Trecut iubit, trecut folosit
Filmul documentar, un gen de obicei
ocolit de către studenţii de specialitate din România, are
foarte mulţi adepţi în Polonia, iar şcoala lui Wajda nu face
excepţie: opt dintre scurtmetrajele şi mediumetrajele prezentate
anul acesta la MŢR au fost documentare. Aceste filme ne dovedesc că
studenţii de acolo învaţă să găsească în jurul lor
poveşti interesante şi relevante, precum şi să-şi abordeze
eficient şi onest personajele, fie mulţumindu-se să le observe
fără a interveni, fie plasîndu-le în mizanscene
elaborate, dar coerente şi credibile. Fascinaţi de istoria
cinematografiei poloneze, trei tineri regizori (Leslaw Dobrucki, Kuba
Maciejko şi Rafal Samborski) s-au apropiat, în Echipa (2007),
de oamenii din umbră de pe platorile de filmare. Operatori,
electricieni sau sunetişti cu decenii de experienţă le-au povestit
cum au lucrat cu mari regizori precum Wajda şi Munk, mărturiile
lor, cu voci deseori gîtuite de emoţia rememorării unor
momente magice, fiind intercalate cu secvenţe din peliculele clasice
la care şi-au adus contribuţia aceşti modeşti, dar pasionaţi şi
indispensabili profesionişti.
Alteori, cineaştii şcoliţi de Wajda
au fost atraşi, în documentarele lor, de locuri şi meserii pe
cale de dispariţie, oameni care trăiesc de ani buni în
universul propriu, defazaţi faţă de ritmul trepidant al oraşului.
În Cîteva victorii mai mici (2008) al aceluiaşi Leslaw
Dobrucki, proprietara unui mic chioşc de loz în plic priveşte
în urmă cu nostalgie către cele cinci decenii petrecute între
aceiaşi patru pereţi strîmţi şi către numeroasele
prietenii înfiripate în acea perioadă. Cadrul final, în
care, după ce chioşcul i-a fost dărîmat, protagonista se
îndepărtează, alături de soţul ei orb, către un viitor
incert, marchează apusul unei lumi. Maestrul roţilor din
documentarul de anul trecut al lui Kuba Maciejko este unul dintre
ultimii practicanţi al unei îndeletniciri meşteşugăreşti
uitate din capitala Poloniei (de fapt, aflăm acest lucru doar la
sfîrşit, pentru că pînă atunci îi vedem doar
atelierul, loc complet scos din timp). Cu umor şi căldură, filmul
ne prezintă portretul unui om care, sub presiunea modernizării
accelerate, refuză să renunţe la pasiunea sa de-o viaţă.
Nostalgia devine însă pragmatică şi profitabilă în
PRL de Lux (2008) de Edyta Wróblewska (film realizat în
cadrul programului „Primul documentar“), în care „Crazy
Mike“ îi călăuzeşte pe turiştii pasionaţi de atracţii
istorice neconvenţionale prin Nowa Huta, un cartier-muzeu mai puţin
cunoscut din Cracovia. Deşi îşi joacă foarte convingător
rolul de nostalgic al comunismului, protagonistul este, în
esenţă, un capitalist neconvenţional.
Filme mai regizate, dar cel puţin la
fel de atractive, sînt Gadjo (2007), apreciatul documentar de
debut al lui Kryspin Pluta, despre prietenia dintre un ţigănuş
iubitor de hip-hop şi un bătrînel silezian, zdrăngănitor
din chitară la reuniunile pensionarilor, şi foarte scurtul Uite
(2008) de Adam Palenta, despre doi copii nevăzători, care,
folosindu-şi simţul tactil, se străduiesc să înţeleagă o
pictură abstractă.
Mai puţin obişnuit este documentarul
Sub Palmier (2007) de Rafal Zurek, ce ne prezintă un experiment
artistic cu un succes neaşteptat. În 2002, artista Joanna
Rajkowska a ridicat un Palmier din materiale refolosibile în
plin centrul Varşoviei, în faţa fostului sediu al Partidului
Comunist. Deşi trebuia să dispară după un an, iar oamenii l-au
primit cu reticenţă şi chiar ostilitate, acest obiect suprarealist
a devenit o parte integrantă a oraşului. În fine, Londra
(2008), semnat tot de Rafal Zurek (cel mai înzestrat
documentarist din selecţia de la MŢR), este un fel de Boogie
polonez, protagonist fiind chiar autorul. Acesta, la 37 de ani,
pleacă în căutarea foştilor prieteni (şi colegi de trupă
punk), stabiliţi de mult în capitala Marii Britanii, pentru a
încerca să înţeleagă ce s-a ales de idealurile şi
entuziasmul lor de odinioară. Mai există oare loc pentru visători
în Europa multiculturală de azi? Filmul ne ajută să
răspundem la această întrebare.
Evadări şi legende urbane
Dintre filmele de ficţiune, Aria Diva
(2007) de Agnieszka Smoczynska şi Călătoria (2006) de Dariusz
Glazer au în comun nu doar actriţa din rolul principal
(excelenta Gabriela Muskala), ci şi tema evadării din rutina
casnică. Cele două protagoniste, Basia şi Iwona, fiecare cu un soţ
şi doi copii, par iniţial împăcate cu soarta, însă o
neaşteptată invitaţie la călătorie (venită de la o nouă
vecină, divă de operă, sau de la un vechi admirator, acum emigrant
realizat) le accentuează nemulţumirile şi le determină să ia în
considerare abandonarea familiei şi plecarea către necunoscut. Deşi
foarte diferite (Basia are studii superioare, iar partenerul ei de
viaţă conduce propria afacere, în timp ce Iwona este o simplă
casieră într-un supermarket, cu un soţ iresponsabil), cele
două femei iau în final aceeaşi decizie, iar cei doi regizori
reuşesc să ne capteze interesul pînă la acest deznodămînt,
în pofida tentaţiilor simbolurilor şi a cadrelor-clişeu.
Profunzimea analizei psihologice este
un atu şi în cel mai lung – şi cel mai izbutit – dintre
filmele de ficţiune prezentate la MŢR, multipremiatul Trei la
dispoziţie (2006) de Bartek Konopka. Atunci cînd mama ei este
diagnosticată cu cancer în stadiu terminal şi se resemnează
în faţa morţii, Inga, o fată rebelă de 16 ani, fuge de
Asistenţa Socială şi îşi asumă responsabilitatea pentru
cei doi fraţi mai mici. Regizorul îi dirijează excelent pe
foarte tinerii actori, bine aleşi în acest film de maturizare
memorabil.
Pe credit (2008) al lui Przemyslaw
Nowakowski propune o versiune contemporană a legendei despre
perechea de îndrăgostiţi care nu pot să se întîlnească
din cauza unui blestem (în acest caz, e vorba de un... credit
pentru locuinţă). În pofida premisei ofertante, filmul devine
confuz în a doua sa parte. Previzibil, dar totuşi eficace,
Street Feeling (2009) de Kristoffer Karlsson Rus poate fi văzut şi
el ca o versiune modernă a poruncii biblice „Să nu furi!“.
Tomasz, un grafician de 45 de ani, este în criză de inspiraţie
atunci cînd trebuie să se adreseze unui public tînăr şi
urban, însă dă lovitura cu un graffiti desenat de doi juni
infractori pe zidul din faţa ferestrei sale.
Lunaticii (2009) de Maciej
Sterlo-Orlicki izbuteşte să construiască, în doar jumătate
de oră, o adevărată galerie de personaje bizare (chiar prea bizare
pentru a fi simultan credibile). O poveste tragi-comică despre
iubire, culpă şi singurătate, cu mici excese didacticiste, dar, la
fel ca şi celelalte filme din program, cu mult peste un simplu
exerciţiu de regie studenţesc. Trăgînd linie, consider că
sintagma „măiestrie regizorală“ din numele instituţiei
înfiinţate de Andrzej Wajda, în urmă cu opt ani, are
perfectă acoperire în realizările şcolii.
Cinematograful de artă de la MŢR
Noul Cinematograf al Regizorului Român
(Studioul „Horia Bernea“) este un proiect cultural al Muzeului
Ţăranului Român (MŢR). Anunţat încă din mai 2008,
acest cinematograf de artă, alternativă la Cinemateca Română,
a fost lansat cu adevărat în luna aprilie a acestui an. Au
fost prezentate aici filme, de ficţiune şi documentare, de la
Festivalul Internaţional de Film Transilvania (Cluj), Astra Film
Festival (Sibiu) sau Festivalul Filmului European, precum şi multe
programe speciale. Comitetul de selecţie cuprinde zece cineaşti
români importanţi: Dumitru Budrala, Nae Caranfil, Tudor
Giurgiu, Radu Mihăileanu, Cătălin Mitulescu, Cristian Mungiu, Radu
Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu şi Alexandru Solomon. În
fiecare lună, unul dintre aceşti regizori asigură, în mod
direct şi independent, programul cinematografului şi participă la
o discuţie liberă cu publicul. În iulie, programul a fost
semnat de Nae Caranfil, care a propus două producţii recente
româneşti (Poliţist, adjectiv de Corneliu Porumboiu şi Cea
mai fericită fată din lume de Radu Jude) şi şase europene, toate
selecţionate şi/sau premiate la mari festivaluri internaţionale.
Proiecţiile au loc atît în sală, cît şi în
aer liber, în curtea interioară a MŢR.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters