OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La intrunirea similara de la finele lui 2006 a brand-ului Observator cultural FILM, ca si dupa ultima editie a Festivalului de la Cannes, ne-am zis ca e momentul ca Noua Critica sa treaca ea insasi un examen, cum l-a trecut cu brio Noul Cinema Romanesc. Acum, la cumpana dintre 2007 si 2008, (auto)examenul continua. Parafrazatii „Cei 12 care au speriat restul“ (din traditionalul tablou cu stelute – fie si in absenta motivata a fondatorului Alex. Leo Serban si a performer-ului Andrei Gorzo) raspund, alfabetic, la patru intrebari. E o proba pentru a intelege ce se afla dincolo de diversitatea viziunilor, uneori aparent opuse (cum e, de pilda, alternativa: vizionarea tuturor sau doar a doua-trei din cele sase-sapte filme aflate in discutie – singurele care ar fi meritat deranjul etc.). Deci:

1. Cum sa comentam paradoxul ca in 2007 filmul romanesc a obtinut cele mai mari premii in competitiile internationale, dar numarul anual de premiere autohtone, oricum redus, s-a prabusit la jumatate: de la 12 la 6 lungmetraje de fictiune (cronologic): Ticalosii, California Dreamin’ (nesfirsit), Dupa ea, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, Logodnicii din America, ingerul necesar?
2. Daca la intrebarea despre cel mai bun film romanesc din 2007 toti am cita probabil acelasi titlu, care ar fi cea mai proasta pelicula neaosa din acest an?
3. La sapte ani de la Marfa si banii de Cristi Puiu, dupa culminatia din 2007 cu filmul lui Cristian Mungiu, confesati-va pariurile si semnele de intrebare asupra evolutiilor miscarii, in ultimii trei ani ai deceniului. Cit timp si in ce conditii vom fi in continuare „pe val“?
4. Consumindu-se intimpinarea tematista a documentarului de lungmetraj Razboi pe calea undelor, in ce termeni profesionisti ati pune discutarea acestei experiente? (Valerian Sava)

- Iulia BLAGA:
intre paradoxuri si neant, precum cineastii iranieni
1. Un paradox e si faptul ca facem filme care iau mari premii, dar care nu au unde sa fie vazute in tara lor pentru ca nu exista sali de cinema; si apoi trebuie purtate cu cortul dintr-un loc intr-altul, ca sa se gaseasca pe urma unii isteti sa comenteze ca „Mungiu isi plimba filmul pe banii nostri“. Paradoxul tine poate, la modul metafizic, de conditia noastra mioritica. Cit despre alternanta deal-vale, ea vine la modul cel mai practic din faptul ca, dintre toate proiectele care au obtinut finantare de la CNC, doar acestea sase au fost declarate oficial gata si dispuse sa se confrunte cu publicul.
2. Ezit intre doua titluri: Ticalosii de Serban Marinescu si Dupa ea de Cristina Ionescu. Ticalosii e in acelasi ton cu ultimele prestatii ale lui Serban Marinescu. Nu e nimic nou in stilul acestuia, in scriitura – personajele sint la fel de inexistente.

Dupa ea introduce un tip de neant in linia serialelor de pe Acasa TV. Scenariul lasa mult de dorit, iar stilul regizoral nu e nici nepotrivit, nici deranjant, ci pur si simplu lipseste.
3. Nu sint Mafalda. Probabil ca dupa vreo doi-trei ani filmul romanesc va deveni precum cel iranian: strainii or sa intre la el ca la McDonald’s, stiind exact la ce sa se astepte – combinatia la miligram intre „mizerabilism“, tema sociala si umor negru, combinatie impregnata in sos alb, minimalist. De fapt, depinde de cineasti sa aiba originalitatea de a nu copia unii de la altii (fie si inconstient) si de a-si asculta propriul stil, acolo unde el exista. Pe de alta parte, succesele din ultimii ani ar trebui sa fie motivante pentru toti. Chiar daca Mungiu a luat Palme d’Or inaintea altora (si, probabil, va lua si Oscarul), filme bune se mai pot face, Cannes o sa mai fie si, cum s-a mai spus, succesul unuia face pirtie pentru ceilalti.
4. Mie documentarul lui Alexandru Solomon mi se pare o incercare curajoasa de a pune intre niste coperti de carton, deci fixe, o bucata de istorie cu multe increngaturi si varii elemente. Al. Solomon e un cineast care-si face temeinic lectiile, se documenteaza foarte mult, are o meticulozitate si un simt al ordinii care il ajuta sa structureze materialul. Daca nu te astepti ca filmul Cold Waves/Razboi pe calea undelor sa fie un documentar de investigatie si sa faca scandal, il vei aprecia ca pe un film foarte bine facut, curat, care e obiectiv si subiectiv in egala masura.

- Laurentiu BRATAN:
Un viitor idilic adus in actualitate
1. Eu as mentiona in lista premierelor si documentarul lui Alexandru Solomon, Razboi pe calea undelor, caci e foarte rar ca un documentar romanesc sa iasa in salile de cinema, in copii pe 35 mm. Asta nu schimba insa situatia, paradoxul ramine si e unul dintre permanentele ciudatenii ale cinematografiei romanesti. Nu stiu ce sa zic, sa mai caut cauze si efecte, pe care incerc sa le aflu de multi ani incoace… incep sa iau aceste paradoxuri ca atare (la urma urmei, fiecare cinematografie si le are pe ale ei, de ce nu ar avea si cinematografia romaneasca pe ale sale, nu?), cu explicatiile de rigoare: sistemul, dificultatile financiare etc.

2. Da, cel mai bun film e, dupa mine, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile al lui Cristian Mungiu. Cit despre cel mai prost, nu am vazut Dupa ea (despre care am auzit ca face parte din aceasta categorie abundenta, dar, evident, nu ma pot pronunta asupra-i), asa ca pentru mine cel mai prost produs filmic „neaos“ 2007 e Logodnicii din America.
3. Recunosc ca nu ma asteptam ca un film romanesc sa obtina un Palme d’Or prea curind. imi imaginam un astfel de premiu intr-un viitor foarte indepartat, idilic, cind cinematografia romaneasca va fi produs 40-50 de filme pe an, cind va fi existat o substantiala productie de nivel mediu, de „consum“ si cind, inevitabil, vor fi existat si niste virfuri din care macar unul sa se detaseze si sa obtina un Palme d’Or… Cred ca cinematografia romaneasca va mai fi pe val inca vreo cinci ani de-acum incolo, cu conditia sa aiba cu ce!
4. Filmul lui Alexandru Solomon spune multe lucruri interesante, dar ma asteptam sa fie mult mai „dinamic“ pe undeva, asa cum fusese Marele jaf comunist – o revelatie pentru mine. Ma asteptam la ceva mai mult...

- Andreea CHIRIAC:
Un triumf care n-a venit din „accidente fericite“
1. Nu cred ca valoarea premierelor e direct proportionala cu numarul lor. Altfel spus, este extrem de important ca am avut filme precum 4 luni, 3 saptamini si 2 zile ori California Dreamin’ (nesfirsit), si ele sint evenimente in sine, sint exceptii si nu pot fi normate, programate ori multiplicate in vreun fel. Nu poate exista o norma de premiere anuale, ci doar speranta ca regizorii valizi vor avea in continuare ceva de spus, iar tinerele talente deocamdata anonime vor iesi din rind, in timp si la timp.
2. Ticalosii

3. Pentru mine, momentele de bucurie reala datorata filmului romanesc s-au numit (nu strict in aceasta ordine) È pericoloso sporgersi, Moartea domnului Lazarescu, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, California Dreamin’ (nesfirsit), A fost sau n-a fost?, Hirtia va fi albastra, Marfa si banii, Furia, Calatorie la oras, Filantropica, Visul lui Liviu, Nascuti la comanda. Decreteii, Occident, dar si Marilena de la P7, Mihai si Cristina, Franzela exilului, Kitschitoarele, Ryna, Mina lui Paulista, Un cartus de Kent si un pachet de cafea, Trafic, Canton, Examen, Noro, Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii, Legaturi bolnavicioase, Fix alert. Dintre premierele romanesti post ’89, timpul le-a cernut pe acestea. Le amintesc nu din elanuri nostalgice ori pentru ca nu as fi prins sensul intrebarii, ci pentru ca intreg acest triumf recent nu a venit din neant, din „accidente fericite“, ci din talentul solid, vocea ferma si ideile unor regizori care aratasera si cu ceva vreme in urma ca au ceva de spus si, mai ales, ca stiu cum sa o faca. „Pariez“, deci, cu toata increderea, pe nume precum Cristi Puiu, Cristi Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil, Alexandru Solomon, Constantin Popescu, Florin Iepan, Tudor Giurgiu, Florin Piersic Jr., Titus Muntean.

4. Termenii valorii reale a acestui documentar, care a stirnit un entuziasm explicabil prin calitatea sa, tin nu de conjuncturi favorabile sau tematici privilegiate. Daca Alexandru Solomon isi va pastra modul original si imprevizibil de abordare, va avea in continuare sansa de-a ne oferi o viziune originala asupra oricarui subiect abordat. Cit despre proaspatul sau documentar, meritele acestuia incep cu evocarea extraordinarului fenomen care a fost Radio Europa Libera, dar nu se opresc aici. Egal de importanta e „punerea in scena“ a acestui univers – simultan secret si arhicunoscut romanilor –, cu momentele ceva mai destinse, dar mai ales cu dramele si tragediile sale reale. Selectia efectuata de Alexandru Solomon este cea care confera ritmul logic si emotional al intregului, asigurind un portret puternic (subiectiv, fireste) al unui atit de special si particular fenomen mediatic. O reusita reala.

- Mihai CHIRILOV:
Distinctii supreme, fara o cinematografie in toata puterea cuvintului
1. Este, cred, un paradox exclusiv la nivel statistic. Nicaieri nu scrie ca distinctiile supreme le obtii atunci cind ai un numar considerabil de productii locale, care sa formeze si sa valideze existenta unei cinematografii in toata puterea cuvintului. Daca insa ne incapatinam sa judecam tot din punct de vedere statistic, procentul de productii de calitate este, in acest context, un impresionant 33%. inseamna insa asta ceva?

2. Probabil ca Dupa ea, desi nu cred ca mai are vreo relevanta.
3. Mi-am mai confesat pariurile, cel mai temerar fiind cel legat de filmul lui Mungiu, despre care am spus inainte de a fi selectionat la Cannes ca va fi nu doar ales in competitia oficiala, ci si premiat cu o distinctie importanta. Pariul de ultima ora a fost ca, daca Mungiu e nominalizat la Globul de Aur, va cistiga si Globul, si Oscarul. Semnele de intrebare ar fi doua. O data, nedumerirea fata de reticenta bordului cannez, care n-a avut in 2005 inspiratia de a include Moartea domnului Lazarescu in competitia mare, si apoi reticenta fata de aceasta predilectie tot mai insinuata si mai accentuata in cinematografia locala pentru minimalism si hiperrealism. Cita vreme vor exista insa filme si povesti bune, minimaliste sau nu, vom mai fi pe val, cel putin un an-doi. Ne putem astepta insa, iar asta ar fi un paradox, sa producem filme bune si in continuare, iar ele sa nu mai fie neaparat validate de premii importante.
4. Nu pot discuta in nici un fel de termeni, deocamdata, pentru ca nu am vazut filmul.

- Andrei CRETULESCU:
Am gasit, in fine, calea, adevarul si viata
1. Paradox? Am obtinut cele mai mari premii cu singurele filme care meritau cu adevarat sa fie aratate si altora. Recolta a scazut, intr-adevar (nu stiu sigur daca e cu adevarat o nenorocire – spectatorii refuza in continuare invitatia salilor de cinema, indiferent de titlul afisat), dar proportia calitate/restul a ramas aceeasi. As vrea sa se consemneze ca mi se pare in egala masura hazliu si stupefiant faptul ca nominalizarea domnului Mungiu la premiile Globul de Aur e tratata drept cel mai normal lucru din lume...
2. Din cele ce aud/vad/citesc imi pare ca Ticalosii ar merita cupa si campionatul – numai ca l-am ratat cu gratie, asa ca nu ma pot pronunta. Sa-mi para rau?

3. Cu regretul nespus ca trenul lui Nae Caranfil a plecat prea devreme din gara noastra mica, trebuie sa admit ca da, in ultimii ani, cinema-ul romanesc a devenit brusc fashionable. Atentie – a devenit astfel pe merit: succesul lui 2007 e consecinta fireasca a inteligentei tinerilor regizori, pe cit de imbatabila, pe atit de speculativa. Precizia de bisturiu din filmele domniilor lor se regaseste in intreg contextul fabricarii&lansarii, ceea ce nu poate insemna decit ca am gasit, in fine, calea, adevarul si viata. O vreme, aplauzele si acoladele vor continua, poate din respect, poate din reflex – ce vom face in clipa in care asa-zisul cinema minimalist nu va mai fi la fel de prizat (si va trebui, vrem nu vrem, sa demonstram ca stim sa facem si altfel de filme)... e o intrebare la care vom raspunde in chestionarul de incheiere al anului 2009 sau pe acolo.
4. Filmul lui Alecu Solomon (nu pricep de ce n-ar fi inclus in lista productiilor neaose din 2007 – ar mai fi inclinat nitel balanta in favoarea calitatii) este mai mult decit un documentar, este un document. Nu cred ca filmul in sine ar trebui discutat, ci importanta, lipsa de patetic, de ura, de batjocura si eleganta unei lectii de istorie necesare si bine-venite. Toate (sic!) indiscutabile.

- Alin Ludu DUMBRAVA:
Elevii supradotati ai unui invatamint in stare groaznica
1. Nu e un paradox si nici o problema de productie. Oricum, nu putem vorbi decit de 2 (doua) filme. Alte doua productii anuntate pentru 2007 si vazute la TIFF in iunie s-au mutat in 2008: Restul e tacere de Nae Caranfil si Cocosul decapitat de Radu Gabrea. La fel si altele, nu au mai fost scoase pe ecrane in 2007 (Legiunea straina al lui Daneliuc etc.). Dar daca ar scadea productia de rebuturi, ar fi cu atit mai bine…

2. Nu stiu daca am cita acelasi titlu pentru prima parte a intrebarii, fiindca, dupa cum am mai zis, unele filme s-au vazut doar la TIFF. in ce priveste cea mai mare dezamagire, ea e filmul lui Gheorghe Preda, regizor care face parte din noua generatie de cineasti, care se crede extrem de pretentios si rafinat, dar al carui film, ingerul necesar, e mai mult decit steril si degeaba, e o gluma proasta si absolut nenecesara.
3. Poate inca putin timp sa mai fim „pe val“, la anul la Berlin (Radu Muntean – Boogie), si probabil cu noile filme ale lui Puiu, Mungiu, Mitulescu, Porumboiu, care vor fi asteptate cu interes. S-a creat deja o marca de nise. Acum „avem“ prima nominalizare la Globul de Aur. Daca „luam“ cumva Oscarul, inseamna ca am marsat si mai tare, insa exigenta cu care vor fi primite noile pelicule romanesti va fi maxima si nu se va accepta ideea de pastisa, de gen pauper realist, timp real, Dogma. Trend-ul va fi asemeni celui iranian, pina cind se va spune: „Dar oamenii astia numai filme din astea fac?!“. O tara fara industrie nu poate supravietui din filme de festivaluri, oricite premii si medalii aduc ele. Situatia imi aduce aminte de sportivii olimpici si elevii supradotati, in conditiile in care situatia generala a invatamintului e groaznica, la fel ca mersul oamenilor la cinema si cu statistica ultimului loc la numar de cinematografe…

4. Documentarul e un gen tarat pentru audienta de public. Faptul ca ambele filme recente ale lui Solomon au iesit in cinematografe e mai mult decit meritoriu, insa publicul larg nu se intereseaza de subiect. Noul film se va da si la TV si intereseaza si in afara tarii, dar atit. Povestea, absolut necesara, din Razboi pe calea undelor se incadreaza in acelasi mare subiect despre care se zice ca e fosilizat; nu ne mai intereseaza Revolutia si nici ce s-a intimplat pe vremea lui Ceausescu. Cu toate astea, acesta e filonul cel mai adevarat, pentru ca tocmai atunci s-a intimplat ceva, o bresa, o rupere de ritm care au creat societatea actuala, ce pare ca nu mai vrea sa stie de cea anterioara si ar vrea s-o anuleze, s-o stearga din memorie. La documentarul lui Solomon tinerii ar trebui sa fie dusi cumva obligatoriu, cu scoala, ceea ce ar trebui sa se faca si la Hirtia… lui Muntean, la filmele lui Porumboiu si la Mungiu. Pentru ca prin ei cinematograful face apel la memoria necesara.

- Mihai FULGER:
Am impus citeva filme. Sa impunem citiva autori
1. Numarul premierelor romanesti din 2007 ar fi putut fi mult mai mare daca, din diverse ratiuni, nu ar fi fost intirziata intrarea pe ecrane a unor filme de mult finalizate. Cazul cel mai flagrant: debutul lui Petre Nastase, Dragoste pierduta (cunoscut pe parcurs si ca Aripi de fluturi sau Aventurile unei zile), a batut deja recordul indelung aminatului Azucena de Mircea Muresan, fiind terminat de 3-4 ani! Despre un alt lungmetraj de debut care a cistigat finantare la concursul CNC din 2003, Iubire de cartier de Radu Dragomir, nu se mai aude nimic. Si, daca unii se pling ca Nae Caranfil si Radu Gabrea taraganeaza premiera filmelor lor prezentate la TIFF 2007, n-ar trebui sa uitam ca Un acoperis deasupra capului de Adrian Popovici era gata inca de la TIFF 2006, dar nu a intrat in cinematografe, desi regizorul sau se afla in postproductie cu un nou lungmetraj. Iar lista e mult mai lunga. Realizatorii unor astfel de filme ar trebui sa fie somati sa aleaga: fie isi prezinta filmele publicului, la scadente rezonabile, asumindu-si eventualul esec, fie restituie banii publici cu care le-au facut.

2. Logodnicii din America.
3. Vom fi in continuare „pe val“, atit timp cit premiantii de pina acum ai Noului Cinema Romanesc (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Catalin Mitulescu, Ruxandra Zenide si ceilalti) vor continua sa faca film. De acum incolo, poate principalul obstacol pe care il au ei de infruntat nu este atit unul institutional sau financiar, cit unul psihologic. in prezent, asteptarile si presiunile, amplificate de mass-media, sint nejustificat de mari: de pilda, dupa un film cu premiu la Cannes, o eventuala ratare a competitiei aceluiasi festival ar fi privita – gresit! – drept o tragedie. Trebuie sa realizam ca nu vom fi (daca sintem cu adevarat) prea mult timp „(epi)centrul cinematografiei europene“, mai ales cu cel mult trei filme notabile pe an si ca nici un mare regizor nu poate avea o cariera in permanenta ascensiune. Am impus pe plan international niste filme, urmatorul pas este sa impunem niste autori (cu suisurile si coborisurile lor), care sa ne asigure mentinerea la un nivel inalt. in plus, sper sa debuteze cit mai curind in lungmetraj Hanno Höfer (ar fi si timpul...), Constantin Popescu si Radu Jude. Orice ar fi, eu cred ca macar pina la sfirsitul deceniului se va mai vorbi in lumea filmului mondial despre cinematografia romaneasca.
4. Am tot scris despre Razboi pe calea undelor si tot ce pot sa mai adaug este ca, indiferent de valoarea unui asemenea film, de promovarea de care beneficiaza si de valurile pe care le provoaca, convingerea publicului ca merita sa mearga la cinema (si) pentru un documentar pare deocamdata o misiune imposibila.

- Anca GRADINARIU:
Documentarul, un var de-al treilea retardat?!
1. Mai bine calitate decit cantitate. Mai ingrijorator mi se pare numarul mic, chiar foarte mic de spectatori in cinematografe (in atari conditii, performanta lui 4.3.2 devine si in acest registru epocala). Daca cinema-ul nu e profitabil la noi, pentru ce sa lansezi pe piata 50 de filme romanesti, stiind ca, practic, nici unul nu-si va recupera banii?!
2. ingerul necesar – mai prost decit Dupa ea, pentru ca e plin de pretentii.
3. Pai cred ca e clar: atita timp cit vom face filme bune, puternice, relevante. Sper ca regizorii nostri sa nu clacheze, totusi, sub presiunea „confirmarii“.
4. intrebarea mi se pare cam contorsionata. Dincolo de controversele stirnite de documentarul lui Solomon (recunosc ca inca nu l-am vazut), mi se pare grozav ca un documentar romanesc e lansat pe marile ecrane – lucru care nu s-a mai intimplat de la Marele jaf comunist al aceluiasi regizor. Cind se vorbeste de documentar, se foloseste de regula cliseul „ruda saraca a fictiunii“. Dar la noi e si mai rau: cinema-ul de gen e ruda saraca a televiziunii, iar documentarul un var de-al treilea retardat, cu care ti-e rusine (ma refer aici la perspectiva „oficiala“). De aceea orice aparitie pe marile ecrane a unui exemplar din acest gen bastard (fie el si cu un subiect „populist“; in aceste conditii cum ar putea sa fie altfel?!) e un motiv de celebrare.

- Angelo MITCHIEVICI:
Sansa momentului – (re)formarea unei scoli de film
1. Filmul romanesc nu poate trai doar cu fondurile pe care i le asigura preferential, ca de obicei, CNC-ul. in conditiile in care tinerii cineasti au obtinut niste rezultate greu de imaginat acum citiva ani, nu am auzit pe nimeni sa faca lobby pentru suplimentarea acestor fonduri in beneficiul filmului romanesc si al imaginii Romaniei. La capitolul excelenta pe acest an, noua cinematografie romaneasca se afla pe primul loc si acest fapt il datoram nu doar lui Mungiu si Nemescu, ci intregii generatii de regizori tineri, incepind cu Cristi Puiu si terminind cu Adrian Sitaru sau Alexandru Solomon. in acelasi timp, nu cred in ecuatia marxista a cantitatii care se transforma mecanic in calitate. In extremis, as prefera ca in fiecare an sa existe numai doua filme ca ale lui Mungiu si Nemescu decit 20 de filme „eroice“ pe care le-ar realiza anual „supravietuitorul“ Sergiu Nicolaescu si cei asemenea lui, daca vor fi finantati in continuare.
2. Greu de spus, uneori concurenta pentru ultimul loc este la fel de acerba precum cea pentru primul. Ma abtin sa dau un raspuns. Se poate si mai rau.
3. Vom fi pe val atit timp cit acesta nu se va sparge. Sansa acestui moment ar trebui capitalizata in (re)formarea unei scoli de film serioase, ceea ce ar include si actiuni informale, cum a fost scoala de vara de la IPIFF 2007 pentru tinerii producatori, de la Mamaia. Initiative ar trebui sa vina si din partea tinerilor regizori, prin proiecte stipendiate de Ministerul Culturii, care oricum cheltuie banii aiurea. Din pacate, filmul nu traieste cu bani putini, nu sint suficiente citeva coli de hirtie si un pix sau un computer la mina a treia cu care scrii un volum de poezii.

Nu cred ca Mungiu sau Nemescu au epuizat filonul, dimpotriva, ceea ce se va petrece de acum incolo mi se pare mult mai interesant, pentru ca cinematografia romaneasca a iesit in acesti ultimi ani din faza de pionierat si pentru ca o parte din regizori cauta alternative la formula „minimalista“. O incercare in acest sens, din pacate esuata, ii apartine lui Gheorghe Preda cu ingerul necesar. Radu Muntean a terminat turnarea unui nou film, Adrian Sitaru s-ar putea sa reuseasca sa finalizeze Pescuitul sportiv, care in stadiul in care a fost prezentat la Mamaia mi s-a parut o incercare extrem de interesanta de a evada din formula. Pariez pe toti cei care s-au remarcat, dar mai ales pe debutanti.
4. intrebarea mi se pare cu finete tendentioasa – ceea ce imi face placere –, dar, desprinzindu-ma de aburii „euforiei“ tematiste, pot spune ca exista in filmul respectiv mici hibe, insa pentru mine ele nu au impietat asupra valorii de document pe care o contine Razboi pe calea undelor. in aceasta valoare cred ca se afla si una dintre mizele regizorului, care a trebuit sa decupeze dintr-un material vast, si probabil ca proba de montaj a fost cea mai dificila.

- Valerian SAVA:
„Era pe cind nu s-a zarit,/ Azi o vedem, si nu e“.
1. De la hiatusul de un an si jumatate al premierelor autohtone, care a marcat cumpana dintre secole (octombrie 1999-martie 2001), nu s-a intimplat nimic atit de simptomatic pentru starea sistemului filmic in vigoare, cum e prabusirea la jumatate a numarului anual de premiere cu lungmetraje de fictiune. Atunci era sanctionarea meritata a cramponarii vechii garzi de pozitiile si speciile vetuste de dinainte de 1989, acum – more geometrico vorbind –, in fata succeselor neasteptate ale Noului Cinema Romanesc, e panica acelorasi fosti protagonisti si a neofitilor aferenti, confruntati cu riscul de a mai da ochii cu publicul si cu critica. Este neputinta de a justifica finantarile din bani publici pentru filme altminteri de mult terminate. Acum, ca si atunci, oficialitatea de resort (interesata doar de facilitarea finantarilor in cea mai mare parte deturnate, cum remarca Cristian Mungiu inainte de plecarea la Cannes) refuza un audit critic al rezultatelor aplicarii unei legislatii invalide.
2. Fata de Ticalosii de Serban Marinescu, Dupa ea de Cristina Ionescu si Logodnici din America de Nicolae Margineanu – care pot invoca circumstanta atenuanta ca sint victime ale unui mod mostenit de a concepe si a practica cinematograful, cu ticurile tematic-propagandistice disimulate, cu amputarile de odinioara ale arsenalului –, ingerul necesar e raportabil integral la malformatiile individuale, autoimpuse doctrinar si manifest ca virtuti, ca alternativa la Noul Cinema. Ar fi substituirea cinema-ului cu marotele unei emasculari a ceea ce filmul are mai propriu, ca surse realistice si formatari inedite. E recoafarea unei intoarceri la artizanalul provincial consumat pe alte meridiane si chiar la noi, cu vreo opt decenii in urma.

3. in istoria filmului romanesc, nestiuta sau manipulata protocronisto-nostalgic, exista antecedentul unui geniu ca Ion Popescu Gopo, care a obtinut in 1957 La Palme d’Or, apoi alte distinctii aurite in anii imediat urmatori, cu desenele sale animate, dar care a fost repede uitat si nu prea mai conteaza azi in retrospectivele critice. Pentru ca, spre deosebire de vecinii momentului – sirbi sau bulgari, ca sa nu mai vorbim de polonezi –, pentru care nici regimul n-a fost atit de draconic, Gopo n-a prea fost preocupat de scoala din care, virtualmente, facea parte, al carui purtator de steag avea intreg harul ca sa fie si sa ramina. Odata cu propriile involutii, scoala virtuala a disparut in mediocritatea in care s-a instalat de multa vreme animatia autohtona.
4. in conditiile in care documentarul nu functioneaza ca matca formativa a viitorilor cineasti, la UNATC (nu mai invocam fictivele universitati MediaPRO si Hyperion) – cum s-a vazut si la recenta editie a Festivalului CineMAiubit –, iar Studioul specializat Sahia-Film e paralizat in traditia nedezmintita a propriului nume, productiile meritorii ale lui Alexandru Solomon si Florin Iepan constituie o ariergarda de elita, onorabila si performanta in functiile socio-culturale ce-i revin, in asteptarea unei refondari a speciei princeps a cinematografului. Ea nu se concretizeaza, inca, decit fara ecoul meritat, ca in cazul celui mai bun documentar romanesc din 2007, Bar de zi si alte povestiri al debutantei Corina Radu, premiat de juriile de la ASTRA FilmFest 9 si DaKINO 17.