OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Earl Partridge, producator de televiziune aflat pe patul de moarte. Nevasta-sa, Linda, dependenta de pastile si-ncercind sa se sinucida. Fiul lui, Frank (cu care n-a vorbit de zece ani), animatorul unui tele-show, Seduce and Destroy. Phil, infirmierul lui, care-i aranjeaza o ultima intilnire cu Frank. Jimmy Gator, animatorul unui tele-concurs de cultura generala (intitulat What Do Kids Know?) care pune fata in fata copii-minune cu adulti. Jeremy, unul dintre copiii-minune. Donnie, fost „copil-minune“ al emisiunii lui Jimmy, care-si plinge amarul intr-un bar si tinjeste dupa un tinar barman. Jimmy e bolnav de cancer, fiica lui, Claudia (cu care e certat), e dependenta de droguri si curtata de un politist. Vietile tuturor acestor oameni se vor intersecta in decursul unei zile; e subiectul filmului Magnolia, al treilea realizat de tinarul regizor american Paul Thomas Anderson.
Asa cum magnolia are 9 petale, filmul are 9 personaje principale. Ele vor traversa nu doar crize afective, ci si capriciile meteo – culminind cu o nemaivazuta (pe ecrane) ploaie de broaste...
In februarie anul acesta, Magnolia a primit Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin, iar recent, FIPRESCI (Federatia Internationala a Presei Cinematografice) l-a decretat filmul anului, in urma unui sondaj pe e-mail printre membrii federatiei.

– Stiu ca ai votat si tu pentru Magnolia. Cum arata „top trei“-ul tau?
– N-a fost greu sa ma decid: pe 1, Being John Malkovich, pe 2 Magnolia, iar pe 3, Dancer in the Dark.

– Am vazut impreuna Magnolia in primavara acestui an, intr-una din salile cinematografului „MK2-Hautefeuille“ din Paris (vedeti alaturat cele doua bilete, nr. 002852 &002853). Tin minte ca am iesit absolut K.O., avind certitudinea ca este un film mare; un fel de Short Cuts (filmul lui Robert Altman) facut de un admirator al batrinului mizantrop, ce pare sa aiba totusi compasiune pentru personajele sale... nu stiu daca esti de acord.

– Nu numai ca sint de acord, dar indraznesc sa spun chiar ca Magnolia lasa in urma ultimul mare film al lui Altman. Nu uita ca Anderson abia a implinit 30 de ani. De fapt, cred ca asta e primul lucru care m-a socat: un film de o asemenea forta venind din partea unui cineast atit de tinar. Si mai e ceva: Anderson, asemeni celor doi eroi interpretati de John C. Reilly (politistul) si William H. Macy (Donnie), nu pare, ci are compasiune chiar si pentru cele mai jalnice personaje ale sale. Spre deosebire de Altman, al carui cinism nu iarta nimic.

– Pentru ca veni vorba de personaje: toate sint extraordinare, si totusi nu am avut impresia ca este doar un film de personaje – in sensul in care se poate spune asta despre filmul lui Altman... Este un film simfonic, care uluieste de la primul cadru (ma rog: cadre!, tii minte ca incepe cu un fel de babilonie vizuala si ca nu te prinzi decit destul de tirziu care e schepsisul ei...), care oboseste pe alocuri (are totusi peste 3 ore!), dar care recompenseaza aceasta solicitare, fizica si psihica, prin multe momente magistrale. Este, fara indoiala, cel mai bun rol al lui Tom Cruise... si poate ca si al lui Julianne Moore...?

– Iar Philip Seymour Hoffman e neasteptat de calm si de retinut, el, care ne-a obisnuit cu aparitii flamboaiante, isterice, bizare... De fapt, toti, dar absolut toti actorii sint la inaltime, iar acesta e inca un „plus“ pentru Anderson. Intr-adevar, Cruise e cel mai surprinzator, intr-un rol care face parca dreptate sarmului sau erotic, de negasit in Eyes Wide Shut: cel al unui teleevanghelist care proslaveste virtutile virilitatii in fata unor barbati aflati in pana sexuala. Jason Robards e atit de convingator in rolul batrinului muribund incit, vorba cuiva, iti faci griji pentru sanatatea lui „reala“. Reilly Moore (fabuloasa in scena de la farmacie), Macy, Hoffman si Philip Baker Hall (Jimmy Gator) sint, de altfel, de-ai casei: majoritatea au aparut si in Hard Eight si in Boogie Nights (Jurnalul unei vedete de film porno, la noi). La capitolul revelatii: Melora Walters – drogata de care se indragosteste politistul interpretat de Reilly. Si, surpriza: in rolul sotiei lui Jimmy G., Melinda Dillon.

– Nimeni alta decit mama pustiului rapit de extraterestri din Intilniri de gradul III, de-acum 23 de ani... Inca ceva vroiam sa te-ntreb: tu – spre deosebire de mine, care nu suport sa vad un film prima oara pe video, iar pe Boogie Nights l-am ratat rusinos cind a rulat in oras... – ai vazut si celelalte doua filme ale lui P.T.A.; cum ti s-a parut Magnolia in comparatie cu ele?

– Pentru ca ai amintit de acea babilonie vizuala (in care a fost cu atit mai greu sa „intram“ intrucit am ajuns la cinci minute dupa ce filmul incepuse!), ar mai trebui poate spus ca, si din acest motiv, batrinul Altman e depasit. Gindeste-te la The Player si la acea lunga scena introductiva facuta dintr-un plan-secventa care, pe vremuri, ne-a provocat sa stam cu ochii pe cronometru. Nici nu se compara cu placerea, de-a dreptul contagioasa, a lui Anderson – vizibila inca din Boogie Nights – de a lucra la scara cit mai mare si de a se pierde in lungi si elaborate planuri-secventa. Revenind la intrebarea ta: Magnolia este, evident, cel mai ambitios film al lui Anderson si, fie doar si pentru asta, cel mai bun, dar, intr-o oarecare masura, ii inteleg si pe cei care nu mizeaza decit pe ciudatul sau debut cu Hard Eight.

– Ma interesa mai ales daca il „recunosti“ pe Anderson din ultimul sau film, in primele doua?

– De-aia si ziceam ca-i inteleg pe cei din „tabara“ Hard Eight. Intr-adevar, Anderson cel din Hard Eight nu are, la prima vedere, prea mult de-a face cu Anderson cel din Boogie Nights care, din contra, are foarte mult de-a face cu Anderson cel din Magnolia. Pe cit de sobru si de arid este Hard Eight, pe-atit de baroce stilistic si de „incarcate“ cu personaje sint Boogie Nights si Magnolia. La o privire mai atenta insa, descoperi ca, tematic, narativ etc. cele trei filme sint strins legate intre ele (H.E. este despre jocurile de noroc din Las Vegas, B.N. despre industria filmelor porno, M. despre televiziune). Asta, cu conditia de a-l putea revedea si pe ultimul pe caseta video, ca pe celelalte, deja existente in circuitul romanesc...

– ...caci, din pacate, sansa de a-l vedea pe marile ecrane, la noi, este minima! Ma gindesc ca poate, totusi, Independenta Film si-ar face un pustiu de bine sa-l distribuie... Dincolo de aceste supozitii/sugestii de marketing, eu cred ca ceea ce „leaga“, pina la urma, titlurile de pina acum ale lui Anderson este exact ce spuneai mai devreme: acea placere – contagioasa – de a face film. E un lucru pe care-l simti, efectiv: sint momente care-ti provoaca tie, ca spectator, o bucurie intensa, aproape fizica – bunaoara splendidul cintec al lui Aimee Mann, Wise Up, care trece de la un personaj la altul ca o „stafeta“, fara vreo alta explicatie decit necesitatea pe care a simtit-o probabil Anderson de a lega destinele acestor personaje nu doar narativ, ci si muzical. Si-atunci, le pune – ii pune, pe actori – sa mimeze cuvintele cintecului! „Simfonia“ de care pomeneam...

– ...si, totodata, inca un moment de bravura stilistica: secventa in sine e un lent panoramic de 360 de grade, facut din bucati. Sa nu te mire insa ca aceasta scena, care intervine la doua treimi din film si care noua ne-a provocat delicii e, in opinia unor critici americani, punctul de la care Magnolia incepe sa se „ofileasca“. Si, dupa cum stii, acest verdict e-mpartasit de prieteni de-ai nostri americani, carora filmul le-a displacut profund. Ai idee ce poate sa le fi provocat o atare reactie si celor dintii, si celor din urma?

– „Pattern-ul cultural“? Cred ca multi americani – nu vreau sa generalizez, de aceea nu spun: americanii – se asteapta ca un film sa aiba logica si coerenta de la-nceput pina la sfirsit. Totul trebuie explicat, de aia si scenariile lor (care sint scrise dupa toate regulile scenaristicii) nu lasa nimic la voia intimplarii... Este „barajul“ pe care l-am observat la critici dintre cei mai subtili altminteri – toti, americani: cei mai multi se-„mpiedica“ in astfel de inconsecutii logice. Nu vor (nu pot) sa accepte ca o povestire, un film, capata sens, adesea, tocmai cind „deraiaza“! Asta imi si place de fapt la P.T.A. (si el, tot american...): spontaneitatea dublata de intuitie, care inseamna exact curajul de a face chestii nemaifacute, „nebunesti“ la prima vedere. Ce poate fi mai neasteptat, mai dement si mai coplesitor, totodata, decit deja-faimoasa scena a ploii cu broaste? E o scena lunga, „monotona“ in teorie – si totusi, Anderson o transforma intr-un moment de antologie; un fel de „Apocalipsul, acum“ in cheie absurda si ironica.

– Este Catastrofa cu care se deschide/ inchide si Short Cuts; doar ca, la Altman, nici molima de la inceput, nici cutremurul din final nu au aerul ca-i afecteaza pe protagonisti. Cita vreme, la Anderson, ea vine parca pentru a ne amagi cu ideea ca, in viata, unele catastrofe pot fi (si trebuie sa fie) evitate.

– Intrebarea pe care putem sa ne-o punem este: care dintre cei doi „A“ este „mai aproape de Viata“? Cliseul spune ca-n viata lucrurile rareori se rezolva fericit (de-aceea s-a si inventat Cinema-ul!). Acest cliseu respectabil ar trebui sa-i dea dreptate old timer-ului Altman si sentintelor sale acre. Dar eu zic ca, oricit de respectabil, acest cliseu ramine un cliseu – de-aceea, sint de acord cu tine, Altman pare „depasit“: morala sa amorala tine de un timp in care era de bon-ton si parea o chestie inteligenta sa arati intr-un film cit de catastrofala, de fara speranta e viata... Mai ales ca multa lume ar fi de acord – si nu neaparat criticii, ci si bacanul din colt. Este un cliseu aproape duios, in fond. Eu cred ca Anderson este interesant si pentru ca nu-l accepta, si nu cedeaza acestei „filozofii“ consensuale; el spune, in esenta: intr-adevar, viata e-o porcarie, in mare parte, dar exista si speranta, si poate ca cei care nu mai spera nimic vor avea totusi parte de fericire... Nu mi se pare nici naiv, nici didactic, ci pur si simplu nuantat. Precum viata.