OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La Bucuresti (cinema Europa) si Cluj (cinema Arta) a avut loc, din 14 octombrie in 3 noiembrie, a doua editie a Saptaminii Filmului European, sustinuta de Eurimages.
Eurimages e o structura europeana care acorda subventii pentru productia si distributia de film european – printre productiile marca Eurimages numarindu-se foarte multe filme de calitate, coproduse, de fiecare data, de cel putin doua tari europene. Eurimages si-a capatat un prestigiu binemeritat de-a lungul anilor, iar fondurile investite in productia de film salveaza de la esuare multi regizori – necunoscuti sau consacrati – europeni.
Pentru anul acesta au fost selectionate 6 filme din productia recenta Eurimages, toate de calitate. Deschiderea s-a facut cu L’Histoire de Marie et Julien (2003), de Jacques Rivette, coproductie Franta-Italia.

In ciuda lungimii excesive, filmul te tine, mai ales in a doua jumatate, cind aluneca pe un tarim fantastic ce-i aduce un mister binevenit. Iesind astfel din monotonia primei ore, straniul e tot mai acaparant, iar suspansul pe masura (elemente foarte caracteristice lui Rivette). Filmul e impartit in 4 capitole (Julien; Marie si Julien; Julien si Marie; Marie) care aduc, incetul cu incetul, ca-ntr-un joc de puzzle, elementele necesare pentru a reconstitui contextul relatiei dintre cele doua personaje. Rivette e unul din clasicii/clasicizatii cinematografului francez, reprezentant de seama al Noului Val, iar mina de maestru se face simtita din plin in filmul de fata, ce respira un aer de Nou Val, cu o tusa retro. Cadrele perfect construite, jocul retinut al actorilor (excelenta, ca de obicei, Emanuelle Béart; si partener foarte potrivit Jerzy Radziwilowicz) si o imbinare inefabila si paradoxala de minimalism si baroc fac din L’Hstoire de Marie et Julien unul din acele filme care se urmaresc cu o placere de cinefil.
Confituur (2004), regia Lieven Debrauwer, coproductie Belgia-Elvetia, e bazat pe un joc de cuvinte. Luat ca atare, cuvintul inseamna „dulceata“ in flamanda. Filmul ne spune insa povestea unui barbat pe nume Tuur, caruia ii place dulceata facuta in casa de nevasta-sa si pe care o maninca noaptea, pe ascuns. Cei doi implinesc (si sarbatoresc) 50 de ani de mariaj.

Numai ca Tuur, proprietar al unui atelier de reparatii de pantofi si manufacturat chei, e atit de plictisit de existenta monotona pe care o duce de o viata intreaga, incit pleaca de la serbare si dispare definitiv. Merge, de fapt, la sora-sa, care a fost renegata de familie, caci e proprietara unui bordel. Sotia lui Tuur, nestiind nici sa pingeleasca pantofi, nici sa faca chei, e nevoita sa transforme pravalia intr-una de dulceturi, caci sa faca dulceata e marea ei pasiune. Asa ca, inaintea numelui Tuur (magazinul poarta numele sotului evadat), adauga un „Confi“. Imaginativ scenariul, placut filmul, care jongleaza in permanenta intre o zona comoda, mic-burgheza, si opusul ei – critica acesteia, frizind cinismul pe durata desfasurarii serbarii. Nu-si gaseste un ton foarte just, se clatina in permanenta intre cele doua si pare sa opteze la final pentru prima, atunci cind Tuur se intoarce acasa si e surprins de sotie mincind noaptea dulceata, sotie care-l iarta...

Aceasta nehotarire nu e foarte suparatoare, caci filmul e in general placut, chiar daca destul de previzibil.
E la polul opus Böse Zellen (2003), de Barbara Albert, coproductie Austria-Germania-Elvetia. Regizoarea austriaca se facuse deja remarcata cu un foarte bun film in 1999 – Nordrand, cu o constructie mozaicata – mai multe povesti si personaje, initial fara legatura unele cu altele si care se intilnesc intimplator pe parcurs, iar totul se leaga spre final. E un tip complicat de scenariu, extrem de greu de inchegat, riscul ca lucrurile sa nu se lege e mare si cel mai mic decalaj de montaj sau trenare de ritm ii pot fi fatale. Böse Zellen e construit in acelasi mod, Barbara Albert se descurca de minune in acest tip de structura scenaristica. Filmul e excelent, perfect tinut in mina. Personajele, desi doar schitate, sint foarte puternice. Ele sint reprezentative pentru o anumita stare de spirit a societatii austriece (stare de spirit surprinsa si exploatata si de ceilalti doi mari regizori austrieci contemporani – Michael Haneke si, mai ales, Ulrich Seidl).

E o societate, asa cum e ea vazuta prin ochii personajelor din filmul de fata, bolnava de depresie, la limita alienarii (si chiar dincolo de ea), paralizata de comoditatea mic-burgheza a consumismului cotidian, care incepe sa traiasca mediat, prin emisiunile abrutizante gen Iarta-ma si realizatoare de astfel de emisiuni abrutizante, o societate coplesita de kitsch, de un prost gust flagrant si din care nu se mai poate iesi nici macar atunci cind nebuni cehovieni ii vorbesc cu patima despre teoriile fractalilor sau despre miracolul gaurilor negre. E, in fond, o societate ca o gaura neagra, din care nu mai poate evada nimeni, condamnata la pieire lenta prin inertie cerebrala. Filmul Barbarei Albert e foarte deprimant, raportul cu Mike Leigh e evident, chiar daca grotescul nu atinge paroxismul, ca-n filmele regizorului britanic. Muzica e si ea excelent aleasa si sint in film scene de cinematograf pur. Böse Zellen o consacra o regizoare cu adevarat importanta, care va avea multe de spus in cinematografia europeana a anilor ce vor veni.

Silvio Soldini e un regizor deja consacrat. Oscileaza intre Italia si Ticino, isi coproduce filmele cu Elvetia si de aceea e revendicat de ambele state. A avut mare succes cu Pane e tulipani, din 2000, film romantic, cu sarm, concentrat pe actori (Licia Maglietta si Bruno Ganz in roluri principale). Agata e la tempesta (2004) e cel mai recent film al sau (coproductie Italia-Elvetia-Marea Britanie) si e chiar mai bun decit Pane e tulipani. E de o delicatete aparte, cu o intelegere pentru personajele sale si o tandrete speciale, o constructie complexa a scenariului si o stapinire perfecta a ansamblului. Femei si barbati, banuind unii despre existenta celorlalti sau avind un presentiment straniu ca ceilalti exista, fenomene parapsihologice, povesti de dragoste – toate construiesc o atmosfera care te acapareaza. Un film de finete, cu protagonistii invirtindu-se in jurul unei librarii, printre rafturi ticsite cu carti, cu un umor tandru, dar si cu o anume tristete ce-i domina pe toti. In buna traditie a comediei romantice italiene, cu o tusa specifica ultimului deceniu. Un film care se urmareste cu mare placere.
In sfirsit, Inconscientes (2004), de Joaquín Oristrell, e o comedie extravaganta, de data asta in cea mai buna traditie spaniola, cu o aciditate accentuata si o inventivitate pe masura. 1913 – anii psihanalizei si anul unei vizite a lui Freud in Spania.

Pe acest fundal, un psihiatru dispare de acasa, iar sotia (insarcinata), impreuna cu cumnatul ei (sotul surorii ei) demareaza o investigatie pe cont propriu pentru a-i da de urma. Totul se-nvirte – cu foarte mult umor – in jurul sexului si explicatiilor subconstient-psihanalitice, trecind prin bordeluri, aziluri de nebuni, cluburi de esanjisti sau travestiti, cluburi de narcomani... si tentative de asasinat la adresa maestrului Freud. Protagonistii isi descopera impulsuri ascunse, nebanuite, isi descopera bisexualitatea si granita fragila dintre lumea reala si multele lumi posibile, imaginare, intr-o sarabanda nebuneasca, presarata (si de data asta) cu o adorabila tusa retro. O comedie de cea mai buna calitate.
Si, din pacate, n-a putut ajunge Nha fala (2002), de Flora Gomes, coproductie Portugalia-Franta-Luxemburg, un musical plasat in Africa, de o savoare aparte, cu oarecari stingacii, dar foarte interesant de descoperit. Daca aveti ocazia prin alte parti, puteti incerca...