OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-un comentariu intitulat Tele-vara, Cornel Nistorescu radiografiaza oferta televiziunilor in perioada vacantei. La un moment dat spune: „Numai Actorul si salbaticii mi s-a parut mai putin atins de praful nemilos al timpului. Poate si pentru ca are unul dintre cele mai bune scenarii ale vremii, plus un Toma Caragiu care straluceste...“ (Evenimentul zilei, 25 iulie 2003). Toma Caragiu va fi stralucind el, dar Cornel Nistorescu nu precizeaza ca scenariul este scris de Titus Popovici, un autor care, in perioada comunista, a facut foarte multe pentru denaturarea istoriei romanilor. In filme si prin filme.
Cine a fost Titus Popovici nu e cazul sa amintesc. Probabil unul dintre propagandistii cei mai subtili si mai bine platiti din istoria comunismului autohton, inteligent si duplicitar, cinic si egoist, nedindu-se in laturi de la atacuri josnice si dure (a nu se uita scandalul legat de Bunavestire, romanul lui Nicolae Breban). Minte capabila, condei sprinten, lecturi bogate, biografie incarcata, nimic nu-i lipsea lui Titus Popovici ca sa ajunga o constiinta de referinta in spatiul bastinas, ceva in linia Malraux-Sartre. In loc de asta, omul a devenit prototipul perfect al „intelectualului comunist“, slujind aplicat ideologia, de la proletcultism la „epopeea ceausista“, si terminind tipic, la fel ca toti „comunistii luminati“, en-fanfare (vezi romanele de dupa ’89), cu satirizarea mandarinilor printre care a trait si care i-au dat tot ce si-a dorit ca plata pentru serviciile sale „specializate“.

Propaganda prin film a fost o preferinta a regimurilor totalitare. Hitler, Stalin, Ceausescu au adorat filmul. Forta de influentare imensa, usurinta cu care se transmite un mesaj anume, capacitatea de a se infiltra in constiinte, posibilitatea de a lucra aproape religios asupra masselor (sala de cinematograf poate fi definita ca templul secolului XX), toate astea meritau banii, nu putini, viriti de regimurile respective in filme. Intre profitori s-au nimerit si artisti ca Eisenstein sau Riefenstahl, e adevarat. Dar nu mai putin adevarat este ca acestia au mistificat genial realitatea. (Azi se stie ca, de exemplu, celebra scena a treptelor din Odesa, din filmul lui Eisenstein Crucisatorul Potemkin, multa vreme luata drept fapt istoric cert, este o inventie). Regimul totalitar avea nevoie de mistificare si era dispus sa-i plateasca gras pe cei care o construiau.
Titus Popovici s-a situat in fruntea celor care au cistigat bine de pe urma filmului comunist romanesc, la concurenta cu Sergiu Nicolaescu si Eugen Barbu. Calitatile intelectuale i-au permis sa scrie scenarii ce pareau capodopere, pe linga altele abordind aceleasi teme. A se compara, de exemplu, Mihai Viteazul regizat de Nicolaescu si scris de Popovici cu acela regizat de Vaeni si scris... oare de cine? Am uitat, de voi fi stiut cindva – si nici nu ma intereseaza.

Ceea ce facea Titus Popovici in acele scenarii era insa o denaturare a faptelor istorice – cind mai brutala, cind mai subtila, dar de fiecare data in spiritul si in slujba ideologiei comuniste. Exemplele abunda, de la Dacii la Departe de Tiperarry, de la Mircea la serialul Lumini si umbre. Daca filmele de fictiune pot fi intelese in contextul epocii, ca realizari ale unor oameni care incercau sa-si faca meseria si sa-si cistige existenta cum se putea, masluirea istoriei nationale nu are nici o justificare – nici etica, nici estetica, nici pecuniara. Rezultatul acestei mistificari este vizibil abia azi: denaturarea constiintei nationale, imbolnavirea mentalului colectiv, atrofierea simtului valorilor, degradarea poate ireversibila a spiritului autentic. Acestea sint realitati care tin Romania pe loc si tind sa devina permanente. Ele nu ar fi fost posibile fara aportul filmului comunist, cea mai directa si cea mai eficienta cale de acces in constiinta „omului nou“. Raul comis de oamenii de film aserviti propagandei comuniste nu e mai putin grav, intr-un anumit sens, decit raul tortionarilor din inchisori. Pentru ca actiona la nivel subconstient si era servit sub forma de „bunatate“ ispititoare. Cine n-ar fi privit cu placere un film ce-i demasca pe taranistii diabolici, cind acolo se puteau vedea baruri cu stripteuze si scene de bordel?

Schema dupa care lucra Titus Popovici e simpla. El lua un fapt istoric mai mult sau mai putin cunoscut si broda o intriga din care iesea invingator eroul comunist sau protocomunist. Cind personajele nu puteau purta numele oamenilor reali pe care ii „impersonau“, autorul inventa – mai bine zis, caricaturiza – unele cu biografie asemanatoare. Cel mai bun exemplu este chiar Actorul si salbaticii. Personajul principal e inspirat de Constantin Tanase. Las deoparte numele, stupid ales de scenarist, Costica Caratase, continind o cacofonie inadmisibila. El, Actorul, lupta, vezi-doamne, contra fascismului si moare din cauza asta. Cind, se stie, Tanase a murit sub ocupatie sovietica! N-am studiat chestiunea, dar nu mi se pare exclus ca actorul real sa-i fi satirizat pe ocupantii rusi. Personaje ca regele Carol II si Guta Popescu (pastisa evidenta a lui Nae Ionescu) sint gaselnite de senzatie in epoca turnarii filmului, menite sa atraga spectatori neinformati, dar sa-i si dezinformeze prin mistificarile abundente si viscoase. Inventarea politistului cu simpatii transparent comuniste, pe linga ca este un fals istoric, e propaganda pura, cinica si impardonabila. Nu mai demontez intriga simplista, aproape sablonarda – nu sint critic de film. Cit a contribuit sarmul actorilor la inghitirea acestei mistificari? Iata o chestiune ce poate face obiect separat, intr-o discutie specializata. Ramine un fapt regretabil ca Toma Caragiu a dat un recital de exceptie intr-un rol profund alterat. E o exemplara alianta (cabotina?) intre un actor valoros si un propagandist cinic.
Nici vorba, deci, de film sau de scenariu bun. Lui Cornel Nistorescu ii va fi „scapat“ formula respectiva datorita caniculei si plictiselii. Ca s-o repare cumva, poate ca ar trebui sa invite un critic de meserie sa „demitizeze“ fiecare film comunist programat de televiziuni, fie vara sau nu.