OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu e vorba despre filmul sovietic cu acelasi nume al anilor ’50, ci de editia cu acelasi numar a recentului Festival International de Film de la Salonic/Thessaloniki.
Si totusi, aceasta alaturare care i-ar putea face cu ochiul unui cinefil nostalgic nu e deloc fortata. Al 41-lea (1956) era povestea unei „liubiri“ imposibile, in decor marin, semnata de un regizor, pe-atunci, debutant – Grigori Ciuhrai – si, totodata, opera unei noi generatii de cineasti sovietici care nu vedea cu ochi buni grandoarea si patetismul din filmele predecesorilor sai. In replica, una dintre cele mai privilegiate sectiuni ale celui de-„al 41-lea“ Salonic a fost cea dedicata... „Noului cinema rus: dupa perestroika“. Din ea, nu au lipsit deja-vazutele Moloch al lui Sokurov si Krustaliov, masina! al lui Gherman. Cit despre „decorul marin“, ce sa mai vorbim: doar ne aflam pe malul Marii Egee...
Ceturi...
Pentru nostalgicii de care aminteam este, desigur, o sansa nesperata de a vedea unde au ajuns si incotro se indreapta farimele unei cinematografii cindva vecine. E genul de motivatie suficient de solida pentru a te autoghida intr-un festival atit de ramificat si de ofertant cum e Salonicul, in care, pe deasupra, te afli pentru intiia oara.

Daca nu ai aceasta motivatie, ghinionul tau: esti in ceata. La figurat. Mai bine zis, si la figurat. Pentru ca la Salonic, fie frig, fie cald (au fost 26º C, la mijloc de noiembrie!), ceata e in elementul ei. Cel putin, asa s-a intimplat de-a lungul festivalului. Incepi chiar sa-l intelegi pe Theo Angelopoulos, cel care una-doua isi eternizeaza aparatul de filmat pe un asemenea peisaj (de regasit si pe afisul actualei editii) si pe care, la fel de una-doua, te grabesti sa-l acuzi de abuz stilistic. Sigur, ce nu-ntelegi, in continuare, e ca aceluiasi om care a bagat Ceata in Cinematograf ii datoram si reciproca...
Cea mai la indemina „demonstratie“ ar fi omagiul adus lui Angelopoulos de festivalul al carui presedinte este: o retrospectiva alcatuita nu doar din filmele sale, ci si din – uf! – mult mai scurtele lor „making of“-uri. De pilda, cel dedicat (celor 130 de minute ale) Eternitatii si o zi se intituleaza Sfirsitul eternitatii (!) si are 58 de minute. Dar daca nu esti nici – trageti aer in piept – angelopoulosologist (asa sint numiti oficial sustinatorii cineastului grec), deci iti lipseste si aceasta motivatie, te-ntorci din nou in ceata din care ai plecat.


...pisici, furculite, vapoare...

Pina sa apuci sa te decizi asupra propriei tale grile de preferinte din cele cca. 170 de titluri oferite de programul festivalului, mai poti da peste alte citeva detalii specifice de atmosfera: incredibil de multe pisici (inclusiv pe carti postale), imposibil de multe masini („verdele“ pentru pietoni dureaza doar 10 secunde!), trotinete si albanezi. Care albanezi nu vind cuvinte ca-n filmul „etern“ al lui Theo, ci pur si simplu ti le ofera gratis. Mai ales atunci cind refuzi sa le cumperi pachetul de servetele pe care ti l-au aruncat, asa, intr-o doara, in farfuria cu salata de vinete (furculitele, in Grecia, sint minuscule!), in timp ce stateai la masa, intr-un restaurant...

Revenind, totusi, la filme. (In paranteza fie spus: salile si cartierul general al festivalului sint pe (in) „provlita“ – docurile portului –, ceea ce face ca, adesea, iesind de la proiectii, dai cu nasul de vapoare ancorate chiar in fata salii...). Iti poti incerca norocul cu cele din competitia oficiala. Bine zis norocul – e vorba numai despre regizori aflati la primul sau al doilea lor film, dar nu se stie niciodata de unde sare un nou Tarantino. Cum, la fel de bine (daca nu chiar mai bine), poti merge pe mina selectionerului celei mai interesante (o spun acum, dupa terminarea festivalului) sectiuni paralele – Noi orizonturi – si a subsectiunilor ei. Cu atit mai mult cu cit de-aici te trag de mineca un Roy Andersson pe care l-ai pierdut la Cannes, o Asia Argento debutanta in regie, sau un film spaniol (Krampack) despre doi pusti care, in asteptarea pierderii virginitatii, se masturbeaza reciproc. Poti da o raita atit prin selectia locala (in caz ca cele 20 de titluri incluse nu te intimideaza), cit si prin cea „zonala“ (Privire asupra Balcanilor) – dar nu pentru a-l re-revedea pe Hanno Höffer si al sau Dincolo (pe care l-ai mai insotit si la Clermont-Ferrand, in februarie), ci pentru a vedea un „ozeneu“ croat despre fantoma lui Tito, Marsal. In fine, poti merge la intilnirea cu Jerzy Skolimowski (presedintele juriului din acest an), omagiat si el printr-o integrala, dar si la proiectia speciala a celui despre care afli cu stupefactie, prin e-mail, ca a fost decretat cel mai bun film european al anului de catre juriul FIPRESCI: Mayis Sikintisi (Norii din luna mai) al turcului Nuri Bilge Ceylan. Pe „buna“ dreptate: sint tot 130 de minute, eterne, ca-n filmul lui Angelopoulos, care respecta cu sfintenie reteta iraniana – taceri lungi, kiarostamiene, priviri si murmure documentare, „film in film“ etc... – a succesului in festivaluri. In el, un cineast se-ntoarce in satul familiei sale pentru niste prospectii, dar e atit de obsedat de filmul lui incit nu da nici o atentie problemelor parintilor sai (care sint chiar parintii lui Ceylan) si ale celor din jur.

La polul opus al acestui lung film suficient, plin de sine si, vai, atit de plictisitor, se afla bijuteria pur documentara (si plina de pisici!) a lui Agnès Varda, Les glaneurs et la glaneuse. Nu mai putin preocupata de propria-i persoana – pe care insa nu se jeneaza s-o „descompuna“ gratie neiertatoarei rezolutii a imaginii digitale –, Varda investigheaza o lume din care, la capatul filmului, trage concluzia ca face si ea parte: cea a „glanorilor“, a „vinatorilor“ de resturi – fie ca aceste resturi sint gunoaie reciclabile, lucruri aruncate, de care altii nu mai au nevoie, fie, in cazul lui Varda, imagini, „furate“ si deghizate in „amintiri digitale“. La urma urmei, spune ea, a face film este tot o operatiune de „glanare“. Ca si a scrie despre ele, spunem noi.


...imagini...

E unghiul din care privind, „al 41-lea“ Salonic ramine in memoria celui care scrie aceste rinduri printr-un caleidoscop de imagini „furate“, de care autorii lor nu mai au nevoie, o data ce le-au „aruncat“ pe ecran: Charlotte Rampling imbracata intr-o rochie rosie, intinsa pe pat si imaginindu-si cum miinile sotului ei (disparut? ucis? sinucis? – nu vom sti si, evident, nici nu conteaza) si cele ale amantului de ocazie i se plimba pe corp – intr-un foarte chabrolesc si intens Sous le sable, care nu mai are nimic din farsele superficiale de-nceput ale tinarului François Ozon... Finalul cehescului Samotari (Insinguratii) de David Ondricek (fiul operatorului majoritatii filmelor regizate de Lindsay Anderson) in care eroina, debusolata, se intoarce acasa doar pentru a-si vedea parintii filmati de un grup de japonezi interesati de „the Czech way of life“... Doua momente „rimate“ din finalurile a doua filme care nu mai au in comun decit, poate, un foarte „decalat“ simt al umorului: suedezul Cintece de la etajul doi (2000) al lui Andersson si Moonlighting (1982) al polonezului-exilat-in-Marea Britanie (si-apoi in California) Skolimowski.

In primul, oamenii care fug de Apocalipsa se regasesc intr-un aeroport urias, opintindu-se – sisific – sa impinga niste carucioare supraincarcate de bagaje; in al doilea – acea abandonare a carucioarelor cu bagaje care, rostogolindu-se, se lovesc de aparatul de filmat... Acel cosmar, demn de horror-urile lui Dario Argento, desprins din Scarlet Diva, etonant film de debut al fiicei sale Asia si, totodata, radiografie fara false pudori a celebritatii ei: actrita fata-n fata cu imaginea ei de pe ecran, proiectata in intunericul unei arene romane, in fata unui public de cinci spectatori excitati... Acea videodependenta patologica a eroului din belgianul Thomas est amoureux (de Pierre-Paul Renders) si chipul – de Greta Garbo combinata cu o inotatoare din RDG – al prostituatei pentru care risca sa iasa din izolarea unui apartament pe care nu l-a mai parasit de opt ani... Sau, de ce nu, acel inocent „krampack“ (in traducere, masturbare reciproca) din filmul omonim al spaniolului Cesc Gay...


...si vorbe

De n-ar fi gratis, oferite la discretie in timpul conferintelor de presa sau al intilnirilor cu publicul, si-ar merita cu prisosinta banii. Cel putin cele ale lui:
Roy Andersson – explicind de ce in Cintece de la etajul doi nu foloseste niciodata prim-planuri: „A facut-o Ingmar Bergman pentru intreaga cinematografie suedeza. Si-ar mai fi o explicatie, poate prea personala: de cind cu ochiul taiat al femeii – cind el e de fapt al unei vaci – din Ciinele andaluz, nu mai poti fii sigur ca ceea ce vezi in prim-plan este ceea ce crezi ca vezi.“

Jerzy Skolimowski – despre geneza-fulger a lui Moonlighting: „Ideea mi-a venit in decembrie 1982, la citeva zile dupa ce interventiile militare ale lui Jaruzelski in Polonia blocau toate intrarile si iesirile din Polonia. Pe 26 decembrie 1992 l-am sunat pe Jeremy Irons – care era ocupat cu alte filmari incepind cu sfirsitul lui ianuarie ’93 – si am obtinut acordul lui de a juca intr-un film al carui scenariu nu era nici macar schitat. Pe 12 ianuarie 1993 am inceput turnajul, dupa o epuizanta cautare de fonduri, si le-am terminat peste doua saptamini, cu o zi inainte ca Jeremy sa inceapa celelalte filmari.“ Revazut astazi, filmul acelor muncitori polonezi care renoveaza o casa londoneza, in vreme ce seful lor (Irons) se straduieste sa le ascunda tristele realitati de acasa pare un soi de proto La vita e bella, e la fel de proaspat ca acum doua decenii si transmite prin fiecare por acel spirit independent de a face cinema, care caracterizeaza festivalul salonichez.