Între 8 şi 14 octombrie,
Institutul Cervantes din Bucureşti a organizat la Cinema Studio din
Bucureşti a opta ediţie a „Zilelor Filmului de Limbă Spaniolă“
– o săptămînă dedicată unui număr de 11 producţii
cinematografice din ultimul deceniu, realizate în Spania şi
ţări din America de Sud, premiate la Madrid, Cannes, Valladolid.
Festivalul a fost deschis de filmul lui Pere Portabella, Tăcerea de
dinainte de Bach.
Producător al filmului lui Luis
Buñuel, Viridiana, persecutat de regimul franchist şi lăsat
fără paşaport (pentru că decadentul Viridiana făcuse de ruşine
etica Spaniei lui Franco nici mai mult, nici mai puţin decît
la Cannes), senator în primul Parlament democratic de după
reinstalarea regelui şi cosemnatar al noii Constituţii, cu nu
foarte multe creaţii, catalanul Pere Portabella e un experimentalist
în cinema, un artist al peliculei mai mult decît un
cineast. Buñuel şi Portabella sînt singurii realizatori
spanioli de filme prezenţi cu o retrospectivă la MoMA din New York
– şi nu degeaba.
Tăcerea de dinainte de Bach (2007) –
prima întoarcere a lui Portabella la cinema, după Podul
Varşoviei (1990) şi un proiect colectiv în 2004 – este şi
nu este o poveste despre Johann Sebastian Bach. E un film despre Bach
ca referinţă muzicală, ca autor al unei muzici eterne ce rezonează
în timp şi spaţiu – ceea ce face din abordarea lui
Portabella una conceptuală, lipsită de liniaritate temporală ori
cauzală. Naraţiunea istorică (mutarea lui Bach în funcţia
de cantor la Leipzig şi viaţa lui de om modest şi compozitor
genial, în acelaşi timp) e spartă de un puzzle, lipsit de
logică aparentă, de salturi în actualitate şi secvenţe
onirice. Portabella experimentează pe teritoriul cinematografului ca
artă simfonică, studiind interacţiunile labirintice dintre muzică
şi imagine, ceea ce, e adevărat, aruncă momente întregi din
Tăcerea… într-o zonă intelectuală aproape ocultă, o zonă
a percepţiei cerebrale, nu emoţionale. Prima întîlnire
cu acest film e şocantă, dar nu suficientă.
Ceea ce s-ar putea spune, de altfel,
despre mare parte din cinema-ul hispanofon contemporan, inclusiv
dintre cele proiectate la Bucureşti – nu fiindcă în Spania
sau America de Sud nu s-ar produce filme de divertisment, filme
optimiste. Ceea ce lasă, însă, să se vadă chiar şi o
selecţie atematică este identitatea acestui cinematograf ca fiind
legată, pe de o parte, de o anume reflexivitate socială cu specific
regional (a se vedea Bunicul lui Garcí, distins cu Premiul
Goya), iar pe de altă parte, de eterna tentaţie a experimentului
vizual şi scenaristic. O voce europeană distinctă, pentru care
Pere Portabella nu e neapărat reprezentativ, dar, în orice
moment, o experienţă unică.
„Zilele Filmului de Limbă Spaniolă“
a cuprins, de asemenea, creaţii de Juan Carlos Fresnadillo
(aclamatul Intacto), Adrián Caetano (Ursul roşu şi Bolivia),
José Luis Guerín (În oraşul Silviei), Bunicul
lui José Luis Garcí, Camino al lui Javier Fesser,Vederi din Leningrad al Marianei Rondón, În oraşul fără
limite de Antonio Hernández, Soare cu dinţi de Pablo Malo şiBicicleta lui Sigfrid Monleón. Peliculele prezentate –
creaţii ale ultimului deceniu – provin din Filmoteca Ministerului
de Afaceri Externe şi Cooperare al Spaniei.
În imagine: secvenţă din fimul Tăcerea dinainte de Bach