OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scurt- spre mediumetrajele grupate sub portdrapelul regizorului şi mastermind-ului proiectului, Cristian Mungiu, relevă alţi cîţiva autori (Hanno Höffer, Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu Jr.) în căutarea unei lumi dispărute, lumea „Epocii de Aur“ – „pe care, cu îndreptăţită mîndrie, o numim epoca Nicolae Ceauşescu!“, ca să completez clişeul encomiastic –, cum triumfalist-gongoric era denumită. Acest grupaj se integrează unui proiect în care intră şi celebrul de acum 4,3,2, în care Cristian Mungiu focaliza un atom al acestei lumi, unul capabil să fisioneze orbitor. Cu toate că este vorba despre mai mulţi regizori, fiecare cu propria perspectivă, cu propriile mijloace artistice, se poate observa convergenţa unui numitor comun destul de puternic pentru a asigura nu doar o solidaritate simbolică şi un aer de familie, ci şi o opţiune estetică. Grupajul de legende urbane („Legenda activistului în inspecţie“, „Legenda fotografului oficial“, „Legenda politrucului zelos“, „Legenda miliţianului lacom“), haioase, de un ludic nedisimulat, nu are nimic de-a face cu 4,3,2. Despărţirea de acest film mi se pare o decizie fermă a lui Mungiu şi o interesantă întoarcere la scurtmetrajele anterioare comediei pe muchie de cuţit, Occident (2002), şi capodoperei deja menţionate. Este clar că Mungiu a dorit să confere o armonie orchestrală grupajului – într-o orchestră partiturile se armonizează, nu se disociază.

 

O altă importantă distanţare de 4,3,2, inclus în acest proiect, constă în diferenţa de umoare, neagră, bilioasă în Palme d’Or-ul românesc, veselă, sprinţară, ludică, spumoasă în Amintiri 1 (Tovarăşi, frumoasă e viaţa!) – fără să vreau, titlul mă duce cu gîndul la capodopera lui Ion Creangă. Nimic nu te crispează în aceste microcomedii precum cele ale fraţilor Marx, ale momentelor cu Stan şi Bran, însă în nici un caz precum cele tulburător de triste ale lui Charlie Chaplin. Avem în faţă nişte excelente scheciuri, expresii ale unei dimensiuni a derizoriului epocal din anii ’80, împins însă spre rîsu’ din acel „rîsu’-plînsu’“ nichitstănescian, al hazului de necaz, al poantei, pentru că scheciurile sînt pline de poante, iar poanta cea mai mare se află la sfîrşit, în epilogul care pune capac legendei urbane. Aceste filmuleţe pot fi concepute asemenea unor bancuri expandate, au vivacitatea vernaculară a anecdotei piperate şi jocularitatea carnavalescului, în care masca, deghizamentul hilar-grotesc, are un aport major. Un astfel de episod este cel al asomării porcului în apartament prin gazare, după o deliberare astuţioasă a membrilor familiei, îngrijoraţi de posibilitatea de a fi nevoiţi să-l împartă cu vecinii. Filmuleţele sînt ilustrări amuzante ale unor istorii ale prostiei omeneşti, consolidate în contextul unui regim totalitar aflat pe culmile ridicolului. Mă întreb însă ce rămîne din aceste scheciuri, din aceste poveşti haioase cu brevilocvenţa Momentelor şi schiţelor caragialeşti, mai precis unde se plasează miza celor patru regizori. Am sentimentul că s-a pierdut ceva pe parcurs; odată ce poanta s-a spus, luminile s-au stins, rămîne o anumită îndoială: aceasta era Epoca de Aur, un hilarity show? Dacă aşa ar fi fost, atunci regimul Ceauşescu s-ar fi prăbuşit cu un hohot de rîs, nu după o baie de sînge.

 

Riscul acestor filmuleţe haioase este de a pierde din vedere partea tragică a glumei, atît de prezentă în Epoca de Aur, faptul că sub pojghiţa de comic absurd a evenimentelor de zi cu zi se află mecanismul canibal al terorii latente, care nu este doar o fantoşă, aşa cum apare în film. Riscul pentru cineva care n-a cunoscut nimic despre măreaţa epocă este să o considere un scheci şi să întrebe legitim de ce naiba se plîng unii şi alţii de nenorocirile comunismului, din moment ce legendele lui urbane erau foarte cool – „Partidul te vrea tuns, roackere!“, „Ciocolata Rom. Senzaţii tari din 1964“ –, iar prostia adamantină a împricinaţilor era cea mai bună ocazie de make fun, spaima grotescă şi agitaţia inutilă a funcţionarilor regimului, cu mic cu mare, starea de confuzie tîmpă, hilară, fiind încă şi mai amuzante, din moment ce totul era o perdea de fum, un spectacol îngrozitor de prost însăilat. Riscul este să se creadă că toţi acei clovni numiţi secretari de partid, respon-sabili cu propaganda, activişti isterizaţi şi im-becili erau inofensivi precum păpuşile Barbie pentru fetele pubere sau pentru băieţeii obişnuiţi să le ridice curios-dezamăgit fustele întru aflarea misterului feminin.

Altfel, am o sinceră îndoială că se mai găsea măcar un singur idiot în anii ’80, altundeva decît în filmele de propagandă precum Iarba verde de acasă al lui Stere Gulea – un film nu atît de prost pe cît sînt fantoşele lui –, care să asume benevol apostolatul evangheliei ideologice şi să poarte idealul alfabetizării pînă în cele mai îndepărtate cătune ale patriei fără lumină şi apă curentă cu căcăstoarea mefitică în fundul curţii.

 

Cred că decupajul ludic elimină din aceste legende urbane o dimensiune esenţială, accentuată pînă la insuportabil, pînă la vomisment şi visceral în 4,3,2, unul dintre cele mai bune filme despre banalitatea răului pe care le-am văzut vreodată. Aici, dimpotrivă, intervine hilaritatea răului, un rău care dobîndeşte aparenţa unui reuşit Muppets Show, cu păpuşi date ocazional în tiribombă, cu cartoon-uri gomate stîngaci. Nu cred că putem vorbi de feţele medaliei ca existînd separat de moneda care le înglobează, capul şi pajura, şi cred că una dintre dimensiuni nu poate fi degajată deplin din acest straniu dispozitiv simbiotic numit comunism, care face ca şi rîsul să fie unul scrîşnit, nu eliberator, ci cel mult compensatoriu pentru un rău constant, pentru o laşitate vicioasă, din care foarte puţini s-au desfăcut. Dar putem accepta, în cele din urmă, şi exclusivitatea acestei valenţe amuzante a unui comunism sclerozat, în faza sa crepusculară, precum şi rolul documentar al filmului cu recuzita recognoscibilă de către cei mai vîrstnici. Mai este însă un fapt care devine sesizabil cînd comparăm grupajul celor patru cu un film precum Good Bye Lenin! (2003) al lui Wolfgang Becker, film cu o pronunţată dimensiune comică. În primul grupaj, regizorii români mizează aproape totul pe gag, pe poantă, şi prin aceasta vor cîştiga cu siguranţă publicul tînăr. Lipseşte însă înţelegerea profundă a amestecului de comic şi tragic al istoriei redimensionate minimalist printr-o dramă banală, lipseşte cutia de rezonanţă a filmului prin care snoava devine fabulă.