FILM. Anul filmic românesc 2008, văzut de Cei 12(-4) care au speriat restul

Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

- Ileana BÎRSAN:

„În materie de lungmetraje – un an mai mîhnit, mai ponosit, fără nimic de bifat la capitolul excelenţe“

Chiar dacă amatorii de „performanţe“ şi de pariuri au zîmbit în barbă atoatecunoscători, atunci cînd filmul lui Cristian Mungiu premiat la Cannes nu a luat nici Globul de Aur, nici Oscarul, iată că n-a trecut nici anul acesta fără un Palme d’Or, de data asta pentru scurtmetrajul lui Marian Crişan, Megatron. Semn că interesul sau curiozitatea pentru cinema-ul românesc persistă, că nu s-au epuizat nici resursele artistice, nici imaginarul aferent. Şi asta nu doar pe filiera estetică a minimalismului iubit de unii şi hulit de alţii. Astfel, s-ar putea ca filmul românesc să sară, totuşi, mai departe de comparaţia cu deja apusa modă a filmului iranian.

Spre deosebire de anul trecut, cînd doar două producţii foarte bune s-au războit pentru titlul de cel mai bun film al anului (4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile şi California dreamin’), 2008 arată mai mîhnit, mai ponosit, iar la capitolul excelenţe nu avem ce bifa. Însă anul acesta, a început, parcă, să fie acoperit palierul, pustiu pînă acum, dintre excepţional şi rebut: de la filmul bun şi cuminte (Boogie) la filmul mediocru şi decorativ (Restul e tăcere), de la rateuri cu ştaif (Nunta mută sau Cocoşul decapitat) la producţii submediocre cu umor involuntar (Supravieţuitorul sau Schimb valutar). Ca un gest de sanitate morală şi culturală, mai ales la ceas de bilanţuri anuale, ignor deloc puţinele subproducţii – găunoase restanţe apărute pe ecran după mulţi ani de la finanţarea CNC-ului. Ducă-se pe pustii! Mai cu seamă că pentru filmele româneşti publicul pare anesteziat sau inoportun: încă nu are nici chef, nici simţ critic pentru a amenda sau a chibzui asupra producţiilor autohtone. Nu vor exista niciodată huiduieli la filme româneşti: fie dramă, fie comedie, spectatorul chicoteşte tîmp. Mersul la cinema nu mai este de mult un gest cultural.

Chiar dacă anul cinematografic românesc ce tocmai se încheie este atins de amatorism, plictiseală şi compromis, îmi pun nădejdea în aceiaşi regizori ale căror filme au făcut înconjurul lumii. Mă voi duce cu bucurie la cinema să le văd noile poveşti, fie că e vorba de debutul în lungmetraje al lui Radu Jude sau Adrian Sitaru, fie de consacraţii Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu sau Cristi Puiu.

- Iulia BLAGA:

„Filmele valoroase – simple accidente, în aşteptarea cineaştilor mai tineri decît «tinerii cineaşti»“

1. Palme d’Or-ul de anul trecut n-a făcut lumină-n sat. Din cele 11 premiere în 2008, doar jumătate depăşesc nivelul unui minimum valoric. În anii cînd aproape toată producţia era uneori formată din astfel de filme mediocre şi submediocre, cineva din branşă spunea tranşant: „astea nu se pot numi filme“. Bine, o parte din cele recente au primit finanţare şi au intrat în producţie înainte de Palme d’Or, deci există „circumstanţe atenuante“. Oare? Mă întreb cam ce-ar fi în mintea unui străin care leagă cinematografia română actuală de Moartea domnului Lăzărescu, 4, 3, 2 sau A fost sau n-a fost?, dacă ar fi pus în situaţia de a vedea toată producţia acestui an. Ar spune, cum spun şi unii pe Dîmboviţa, că filmele valoroase sînt simple accidente. Partea bună a producţiei din 2008 mi se pare faptul că încep să apară filmele de pluton – oricît de mult s-ar supăra autorii lor –, adică acele filmele „medii“ a căror absenţă a acuzat-o critica. Filme care arată a filme, onorabil, chiar dacă nu sînt genul care să cîştige festivaluri. Altfel, continui să mă „mir“ că juriile concursurilor de finanţare ale CNC pot gira nişte scenarii care lor li se par bune, iar cînd filmele respective apar pe ecrane, te iei cu mîinile de cap. Mulţumită juriilor, am văzut anul acesta pe ecrane una dintre cele mai tari comedii, deşi involuntară, de la Cuibul de viespi (1987) încoace. Se numeşte Dincolo de America.

2. Paradoxal, scurtmetrajul s-a făcut frumos anul ăsta, deşi nu prea mult. Circulaţia scurtmetrajelor la festivalurile internaţionale a consolidat interesul şi respectul de care se bucură încă filmele româneşti în lume. Pe lîngă festivalurile care au invitat filme româneşti în competiţie sau în cadrul unor programe speciale, ICR-urile din lume au făcut foarte mult pentru filmul românesc, organizînd retrospective şi programe speciale. Lucru care se pare că s-a terminat, ca orice lucru bun. În 2008 n-am prea avut lungmetraje care să circule în competiţii internaţionale – cu excepţia lui Boogie de Radu Muntean şi Pescuit sportiv de Adrian Sitaru (care n-a avut încă premiera acasă) sau a documentarului lui Thomas Ciulei, Podul de flori (care nu şi-a găsit distribuitor român!), sau a filmului Ancăi Damian Întîlniri încrucişate (care nici el n-a ieşit încă în România).

3. Cred că poate n-ar trebui să ne agăţăm atît de mult de anul 2008, pentru că anul viitor promite să fie foarte puternic, cu o grămadă de filme aşteptate. Situaţia promite să se schimbe la anul, cînd vor fi gata filmele lui Cristi Puiu, Mungiu, Porumboiu, Mitulescu, Radu Jude, Răzvan Rădulescu sau Constantin Popescu. Sînt optimistă. Deşi anul 2008 pare uscat, filmul românesc e în schimbare, e viu. Sînt cineaşti şi mai tineri decît „tinerii cineaşti“ care aşteaptă în blockstart-uri, şi mi se pare că emulaţia e destul de mare, pe lîngă prezenţa unor neaveniţi care cred că oricine poate face film, bineînţeles, cu ajutorul comisiilor de la concursurile CNC. Mai grav e că sălile de cinema sînt în aceeaşi situaţie disperată. Mi se pare mai mult decît lăudabil că HBO România a început să se implice nu doar în difuzarea de film românesc (lung sau scurt), ci şi în producţia de film documentar.

- Laurenţiu BRĂTAN:

„Să fi reintrat filmul românesc în conul de umbră de dinainte de 2005? Pentru 2008, da“

Am spus, în ultimii 3-4 ani, că filmul românesc are doar vîrfuri şi abisuri – filme foarte bune şi filme foarte proaste. Că lipseşte acea producţie care poate fi compusă din filme deloc proaste, medii (sau peste medie) ca valoare şi care în alte părţi fac grosul producţiei cinematografice. Ei bine, anul acesta am avut două astfel de filme – Restul e tăcere şi Cocoşul decapitat. Ele nu vizează culmi atinse de filmele româneşti premiate la mari festivaluri internaţionale (chiar dacă Restul e tăcere a fost selecţionat la Locarno, anul trecut), dar sînt filme absolut onorabile. Aşadar, întrebarea: să fie acesta începutul consolidării unei astfel de producţii în România? Dintre celelalte premiere, doar Boogie merită atenţia – nu cel mai strălucit film al lui Radu Muntean, dar cu siguranţă cel mai bun film românesc al anului. Iar Nunta mută, dacă nu s-ar scălda într-o băltoacă de vulgaritate, poate că ar fi ceva..., măcar un film din acea zonă onorabilă, căci subiectul e ofertant. Din păcate, Nunta mută nu reuşeşte să fie decît un film cu o scenă (a nunţii) bine ţinută în mînă şi cu restul – un amestec de vulgar şi kitsch.

Cît despre festivaluri, pot face doar observaţia că ele nu prea s-au înghesuit să selecţioneze filme româneşti în 2008, din simplul motiv că nu au avut ce (speranţe sînt mai multe pentru 2009, cînd un nou val de filme promiţătoare se anunţă).

Să fi reintrat deci filmul românesc în conul de umbră de dinainte de 2005? Pentru 2008 da, dar pentru anii ce vin trag speranţă că nu...

- Andrei CREŢULESCU:

„Vă rog eu mult să nu mă-ntrebaţi unde se află cinema-ul românesc sau încotro se îndreaptă“

Anul şcolar, pardon, filmic românesc 2008 seamănă mai degrabă cu un trimestru... la o postliceală din marginea Bucureştiului. S-au numărat 11 premiere? Prea bine. Poveste de cartier şi Cocoşul decapitat n-am servit, deci nu cunosc, apropo de Legiunea străină n-am apucat să mă exprim decît la crîşmă – şi bine am făcut, căci despre regizorul acestui film nici un critic care posedă măcar un dram de coloană vertebrală nu va mai scrie un cuvînt –, Un acoperiş deasupra capului mi-a părut un ghiveci isteric şi atît...

Restul de titluri le-am cronicat pe ici, pe colo – îmi permit să mă citez cu parcimonie: la Supravieţuitorul „m-am deprimat grozav şi progresiv (10 minute de Loredana? – nu ştiam că doare aşa!)“; Restul e tăcere l-am găsit „candid, ironic, nostalgic, subtil, naiv, fascinant, grotesc, asumat“; după Boogie, am zis: „mi se pare bizar că lumea oscilează între mult şi puţin, iară nimeni nu pare a se întreba, în cazul acestui al treilea efort regizoral semnat Radu Muntean, dacă e suficient...“; Schimb valutar mi s-a părut „aproape bun“, în ciuda „finalului complet anapoda“; după Nunta mută, am rămas cu „o teatralitate enervantă, un balamuc actoricesc, coperţi contemporane filmate parcă de OTV, un melanj de trucuri, stiluri şi clişee din cam toată istoria cinematografului şi o mini-campanie de presă de-a dreptul cretină („Ne-au furat selecţionerii la Cannes, sigur cîştigam palmodorul!!!“). Aşa... Dincolo de America a fost „o atrocitate“, punct, iar Dragoste pierdută mi-a prilejuit un panseu trist („atributul ridicol începe să-şi cam piardă sensul“) şi un sinopsis mai coerent decît filmul: „Eroul e internat la sandilăi, eroina plînge în boscheţi, cut to – futaiuri pe pian şi înger îngeraşul meu care se plimbă cu fluturi în buzunar, aşa cum alţii purtau iarbă prin păr. Allah e mare!“. Observ că au rămas pe dinafară Elevator („un debut remarcabil“) şi Podul de flori („Pur. Şi simplu.“), pesemne din raţiuni festivalier/digitale, dar nu-i bai, cine trebuia să le vadă le-a văzut.

Trecînd elegant peste „impactul“ faimosului top 10 realizat de critici şi „boicotat“ de regizori (să ne fie învăţătură de minte!), se anunţă un 2009 plinuţ (revine Porumboiu, debutează Constantin Popescu, Radu Jude şi Răzvan Rădulescu), dar vă rog eu mult să nu mă-ntrebaţi unde se află cinema-ul românesc sau încotro se îndreaptă – tot ceea ce pot să „declar“, cu mîna pe inimă, este că timpul mirărilor inocente a cam trecut... Şi e vreme ca să încheiem.

- Alin Ludu DUMBRAVĂ:

„O ţară în care se fac filme puţine, dar mult prea multe – printre cele mai proaste posibil mondial“

Am expus deja părerea mea despre anul cinematografic mioritic: „multe filme româneşti, care mai de care lipsite de vlagă, şarm sau cinema; exceptînd Restul e tăcere şi Boogie, peisajul de anul acesta e trist rău“. După Palme d’Or roumaine şi încă una pentru scurtmetraj (Megatron – prilej de alte lungi sau scurte polemici), e în mod normal inadmisibil, dar în mod firesc..., românesc. O ţară în care, paradoxal, se fac filme puţine, dar mult prea multe. Printre cel mai proaste posibile mondial. Mai e şi problema că se fac şi după aceea, cu chiu, cu vai, se scot şi pe piaţă, doar pentru ca să apară, pentru că trebuie să iasă, măcar trei zile, într-o copie, ca să justifice „investiţia“. Cifrele încasărilor nu justifică nici măcar costul transferului pe peliculă. Toate acestea n-ar fi neapărat tragice, dacă nu s-ar face pe banii noştri! Gloriosul an 2008 a adus 11 filme, dar la 7 dintre ele numărul spectatorilor e aproape de zero, deci doar 4 filme se pot încadra într-o discuţie legată de ceva lume care le-a văzut. Sergiu Nicolaescu, care îşi distruge mitul comisarului cu Supravieţuitorul, a rămas pe locul unu şi datorită reclamei de care a beneficiat, dar la sub 30.000 de spectatori rezultatul e penibil. Apoi e Restul e tăcere de Nae Caranfil – rezultat dezamăgitor, după cum a fost distribuit şi după cum a fost primit de unii critici. Urmează Boogie, care şi-a ratat sau nu publicul-ţintă şi Nuntă mută – singurul debut notabil al anului, cu multe trîmbiţe şi apoi fîs. Primul film românesc din box-office-ul anului e pe locul 47 – poate face Saizescu un Păcală 3-D inspirat de succesul acestui gimmick, dacă tot a primit o nouă finanţare CNC. Anul 2009 se anunţă a fi mai interesant, cu noi filme de autori de la care se aşteaptă premii la festivaluri: Porumboiu, Cristi Puiu, Mungiu, Mitulescu, Radu Muntean, Netzer; debuturi (Hanno Hofer, Constantin Popescu, Radu Jude, Alexandru Iordăchescu, premiatul film al lui Adrian Sitaru), în general, filme întunecate, realiste, minimaliste. Dar care vor fi privite de publicul autohton cu acelaşi dezinteres cronic faţă de un fenomen care nu-l cointeresează. „The more things change, the more they stay the same“, spune antieroul lui John Carpenter, Snake Plissken, pe care l-am mai citat vizavi de această problemă.

- Mihai FULGER:

„Apusul «mizerabilismului», dacă Noua Critică va ţine pasul cu Noul Cinema“

Cantitativ, 2008 a fost un an mai bun pentru filmul românesc decît 2007 (anul celor doi Cristiani, Mungiu şi Nemescu), însă, din nefericire, media calitativă a celor 11 premiere autohtone (lungmetraje de ficţiune) de acum nu mi se pare superioară celei de atunci, cu doar şase premiere. Dacă e să compar tabloul oferit de cele 11 producţii amintite cu prima divizie la fotbal, sînt uimit că, pe lîngă performerele de cupă europeană Boogie şi Restul e tăcere, au apărut şi cîteva echipe – orice film e rezultatul unui efort de echipă, nu-i aşa? – de mijlocul clasamentului, care nici nu emit pretenţii la titlu, dar nici nu se bat la retrogradare; includ aici Cocoşul decapitat, Schimb valutar şi Nunta mută. Nu mă miră, în schimb, faptul că celelalte şase echipe din clasament, avînd un lot – şi un antrenor – de campionat judeţean, au reuşit să intre în prima divizie. Cred că ne-am obişnuit de mult cu astfel de anomalii şi, judecînd după rezultatele ultimelor concursuri de proiecte ale CNC-ului, ele nu ne vor ocoli nici în anii ce vin. Mă îngrijorează puţin faptul că, după patru ani de succese internaţionale, cele mai importante premii cinematografice (Palme d’Or şi Ursul de Aur) obţinute de producţiile româneşti au revenit din nou unor scurtmetraje. Şi mai mult mă îngrijorează soarta filmului de gen, după ce unul dintre regizorii pe care pariam acum doi ani a eşuat lamentabil, cu a sa tentativă de musical manelist, ajungînd aproape de nivelul unui „supravieţuitor“ mai experimentat în rebuturi cu pretenţii de blockbuster. În fine, după Boogie, consider că 2009 va confirma, prin debutul remarcabil al lui Radu Jude şi prin noile pelicule semnate de Corneliu Porumboiu şi de înainte-mergătorul Cristi Puiu, schimbarea de accente (dinspre social spre psihologic) din cadrul cinema-ului realist românesc. Cu ocazia asta, sper că nu se va mai vorbi despre reţeta „mizerabilistă“ a filmelor autohtone. Asta, desigur, dacă Noua Critică va reuşi să ţină pasul cu Noul Cinema...

Anchetă realizată de Valerian SAVA

Convenţie reformată

Noi, Cei 12 care au speriat restul, decidem următoarele:

1. Spre deosebire de anii precedenţi, nu pornim de la un chestionar prestabilit.

2. Cine consideră că în critică întrebările/mirările/uimirile sînt mai importante decît verdictele se poate limita la cele dintîi, formulate pe cont propriu.

3. Ca nealiniaţi ce sîntem, validăm chiar absenţele şi „votul în alb“ al celor care, în faţa Pomului de Crăciun sau rătăciţi fără laptopuri în zone ale Terrei lipsite de Internet-café-uri, recurg la reflecţia taciturnă şi se abţin momentan de la pronunţări publice.

4. Avem în vedere atît cele 11 premiere autohtone ale anului (cronologic: Legiunea străină, Restul e tăcere, Un acoperiş deasupra capului, Cocoşul decapitat, Supravieţuitorul, Poveste de cartier, Boogie, Dincolo de America, Dragoste pierdută, Schimb valutar, Nunta mută), cît şi noile aventuri fericite/nefericite la festivalurile internaţionale.

5. Ne interesează şi privirile retro- sau/şi prospective, după cum nu ne refuzăm nici luxul interogaţiilor în dialog.

Recomanda articolul prin: