OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„(Dogma*) Nu este despre doi tipi care freaca menta spunindu-si bancuri cu pule si basini. E despre doi ingeri care freaca menta spunindu-si bancuri cu pule si basini.“ (Kevin Smith)

– In Ghidul video al lui Leonard Maltin („biblia“ noastra, cu care ne certam si ne impacam invariabil...), cele mai bine cotate filme ale lui Kevin Smith sint Chasing Amy (1997; ***1/2) si Clerks (1994;***), iar cel mai prost cotat este Mallrats (1995; *1/2). Dogma – din 1999 – este „intre“, cu **1/2. Cum n-am vazut nici unul dintre celelalte filme ale lui Smith, trebuie sa-l credem pe Maltin...

– Vestea buna e ca cel mai bine cotat dintre ele – Chasing Amy – e disponibil pe caseta video. Tot ce stiu e ca in el, Ben Affleck are un rol principal, iar Matt Damon – o scurta aparitie. Asta asa, ca fapt divers. Nu mai pun la socoteala aparitia si aici, ca de altfel in toate filmele lui Smith, a tandemului „Silent Bob &Jay“ – un cuplu ca in South Park! –, interpretat de regizorul insusi, respectiv de Jason Mews. Chestie de-a dreptul „hitchcockiana“, daca vrei. Si tot ca fapt divers: tandemul trece prin cadru si in ultima strigare a seriei Scream; intr-un film impanat cu atitea referinte cinematografice, era inevitabil... Vestea proasta este ca amicul nostru Maltin, spre deosebire de alti critici respectabili, gaseste ca Dogma este un film profund ireverentios. Pina la urma, aceasta-i intrebarea: e sau nu ireverentios?
– Mie mi se rupe. De fapt, ca sa spun adevarul, partea care i-a scandalizat pe unii cel mai mult la acest film – aia cu „blasfemia“, „al 13-lea apostol“, „Dumnezeu = Alanis Morissette“ s.cl. – mi-a placut cel mai mult... Cred ca intrebarea, mai curind, este: citi dintre cei care vad filmul au habar de dogma?
– Cei care-au aparat acest film au venit cu argumentul ca nu e nimic blasfemiator in el. De parca simplul fapt de a fi „corect-religios“ i-ar da o valoare in plus...

– Sau invers. In orice caz, daca te pui in perspectiva crestina, cred ca nu poti spune decit doua lucruri: fie ca filmul e o blasfemie, fie ca e o interpretare necanonica, speculativa a dogmei; agitatii agita treaba cu „blasfemia“, oamenii rezonabili privesc, comenteaza si pleaca mai departe... Ca si in chestia cu „patria“ (vezi scandalurile autohtone de tip patapievician-galatean-ianusian...), cind povestea ti-e aproape de suflet, ai tendinta sa reactionezi mai „hot“ decit e cazul. Eu n-am reactionat in nici un fel, fiind ateu. Dar m-a amuzat, pe alocuri, „ireverenta“ amintita... Nu tot filmul, din pacate. Pentru ca eu, cum stii, l-am vazut anul trecut, la Cannes; era prima proiectie (la care tu n-ai reusit sa intri) si, de unde „presa orala“ fusese asurzitoare inainte si toata lumea vroia sa-l vada, dupa primele 10-15 minute (care sint mortale, trebuie sa recunosc... chestia cu inserturile, apoi bisericuta din New Jersey!), sala a devenit frigider si a ramas asa pina la sfirsit. Toata crema criticii, care se calcase pe picioare sa intre la film, s-a simtit manipulata si s-a razbunat spunind despre film ca e o catastrofa. Evident, nu e o catastrofa, dar nici mare scofala nu e. A fost, oricum, o lovitura reusita la Cannes: cu atitea filme de vazut, cele mai mari nume ale presei cinematografice s-au dus glont la Dogma! Si-au luat plasa... Tu l-ai vazut la festivalul de la New York. Cum a reactionat lumea acolo?

– Foarte bine, daca-mi aduc bine aminte. S-a ris pe rupte, drept pentru care am pierdut multe replici. Spectacolul cel mai interesant a avut insa loc nu in sala de cinema, ci in fata ei, unde citeva mii de sustinatori ai Bisericii Catolice o pusesera de un protest. Deloc intimidat de insultele care zburau in stinga si-n dreapta, Smith s-a apropiat de capul protestatarilor, spunindu-i ceea ce orice critic de buna credinta a avut grija sa scrie in primul paragraf al cronicii sale. Si anume ca filmul e unul profund crestin, pro-Dumnezeu, pro-credinta, bla-bla... Protestatarul, nu si nu, o tinea pe-a lui: ca cica filmul ar fi facut de niste idioti manipulati de Diavol si ca el impreuna cu armata lui de 200 000 de enoriasi va avea grija ca filmul sa nu intre pe ecrane. Intrebat insa ce avea de obiectat, concret, omul nostru a raspuns candid, ca o floare: „A, dar nu am vazut filmul!“

– Asta e tipic tuturor prostilor. Eu zic ca trebuie vazut. Smith aduce o viziune asupra teologiei, care e oricum preferabila tuturor filmelor cu subiecte religioase pe care le cunosc, macar pentru ca e mai amuzanta... E o teologie „in raspar“, ce poate trece drept anti-teologie tocmai pentru ca e foarte vie.
– Vie – asa ca in Je vous salue, Marie al lui Godard? Nu mergi totusi prea departe?
– Sigur ca Smith nu e Godard, si nici filmul sau n-are pretentiile aceluia. Dar in spirit – daca lasam partea de eruditie deoparte! – sint destul de apropiati.
– Care crezi ca e totusi schepsisul filmului?

– S-a zis ca face apologia New Age-ului. E o timpenie, n-are absolut nimic de-a face cu New Age-ul! Dimpotriva, e o „Apocalipsa“ profund marcata de catolicism, dar o „Apocalipsa“ hip-hop, venita din partea unor pusti hraniti cu milkshake si Eminem...
– De unde si „subversitatea“ acestui film, data de refuzul sistematic al lui Smith de a disocia Religia de Lumea in care traim: avem doi ingeri – si nu doi tipi oarecare – ce calatoresc cu „Amtrak“ si isi spun bancuri porcoase, avem o catolica practicanta – si nu o tipa oarecare – ce lucreaza intr-o clinica de avorturi, un mesager al Domnului – si nu un betivan oarecare – ce soarbe (fara a inghiti) o tequila la restaurantul din colt si avem, mai presus de toate, „o dumnezeita“ care, dupa ce-si indeplineste misiunea, face tumbe ca o oligofrena. E, de altfel, scena (finala) care mi se pare ca rezuma la fix acel refuz de care vorbeam mai inainte: de a nu fi doar serios sau doar idiot, ci de a fi si una si alta...
– Unii cred ca, daca esti regizor si esti catolic (cum e Smith), trebuie sa faci filme respectuoase sau patetice, ca Zeffirelli si Scorsese. Smith e mai aproape de viziunea unui Darren Aronofsky din Pi: lumea intreaga poate sa apara sau sa dispara intr-o secunda prin simpla speculatie – teologica la Smith, matematica la Aronofsky... E o chestie foarte postmoderna, dar in care intra si putina mistica, de unde paradoxul. Mai e o corespondenta cu un film recent, pe care nu stiu daca ai prins-o...

– Care?
– E un film care ti-a placut enorm...
– Being John Malkovich?
– Bingo! Acolo ai un tip care intra printr-o portita in mintea lui Malkovich; aici ai doi ingeri care gasesc o portita prin care, odata patrunsi, pot desface toata lucrarea Domnului... Toata nebunia aia din BJM, cu corpurile batrinilor care se muta in alte corpuri mai tinere pentru a trai la nesfirsit, a devenit aici speculatie teologica. Adica ai, pe de o parte, un fel de fantasy in cheie genetica (la Spike Jonze), iar pe de alta, o fantasy cu accente horror in cheie teologica (la Kevin Smith). Un fel de (nu ride!)... Borges pentru fanii comicsurilor! Povestea cu bisericuta din New Jersey (stiu, ma repet...) e mortala. Si-apoi, sint numele: Metatron, Bethany, Serendipity... Pe urma castingul – e genial: Damon &Affleck, as usual, dar si Fiorentino, Chris Rock, Salma Hayek si... Alan Rickman! Tipul asta, Smith, e dat dracu’ pin’ la Dumnezeu si-napoi – ceea ce e, poate, o buna definitie a filmului sau, nu?
– Riscind o interpretare la care bietul Smith nici nu avea cum sa se gindeasca, mi se pare ca, in contextul „obraznic“ al filmului, acea imagine a monstrului de rahat (Golgotan) ar putea trece drept personificarea cacofoniei admise din sintagma Biserica Catolica... Sau, de data asta, merg eu prea departe?