Reluăm în acest număr al
revistei comentarea eşecului „dezbaterii publice“ din 28 aprilie
de la Ministerul Culturii, intitulată „Nevoia de lumină în
camera obscură a cinematografiei româneşti“. Discuţii încă
şi mai obscure, cu invitaţi pe măsură, au loc la Comisia pentru
Cultură de la Senat, unde jocurile par a fi făcute în vederea
trimiterii la maşina de vot a unei legi care ar scoate
cinematografia din sistemul Ministerului Culturii, senatorul Sergiu
Nicolaescu anunţînd totodată la Realitatea TV intenţia
eliminării complete a criticilor din comisiile de selectare a
proiectelor de la CNC, întrucît ei „au alte treburi“.
I-a venit în sprijin un fel de manifest antireformist, cu
semnături întîlnite numai pe genericele filmelor ratate
sau nule din ultimii 20 de ani. În timp ce noul ministru de
resort nu se arată mai receptiv decît predecesorii la
solicitarea unui audit critic al aplicării legii în vigoare şi
a regulamentului de avarie aferent, noi rebuturi absolute sau ratări
spectaculoase, plătite din bani publici, au fost lansate, în
premieră, în decursul acestor săptămîni, sub
acoperămîntul cîtorva filme mereu excepţionale ale
tinerilor cineaşti, care ne vor reprezenta la proxima ediţie a
Festivalului de la Cannes. Cinematografia schizoidă, astfel
prorogată, face mai jos obiectul notaţiilor unor critici de
specialitate, urmate de două dialoguri prin e-mail cu regizori din
generaţii diferite. (Val. S.)
- Ileana Bîrsan:
„Un ministru distrat şi un nou prilej de autofiritisire“
„Întîlnirea din 28
aprilie n-a fost decît o tacla bine ticluită, la care domnul
ministru a asistat doar ca un spectator mai degrabă distrat decît
ca un guvernant cu intenţii serioase. Dacă discursul arogant şi
suficient al directorului general al CNC nu mai este de mult o
surpriză, lipsa de reacţie a unui ministru care iniţiază o masă
rotundă a fost cel puţin ofensatoare pentru regizorii şi criticii
ale căror scrisori deschise au fost doar sursă de amuzament, iar
pentru împricinaţi, un nou prilej de autofiritisire.
Vina pentru care «pleaşca»
n-a avut timp, rost şi loc să mai argumenteze ceva în acest
simulacru de dialog îi aparţine ministrului, care nu a acordat
nici un dram de atenţie pregătirii acestei întîlniri,
pe care, împăcat, a bifat-o în agendă.
Mă îndoiesc de eficienţa
vreunui demers (singura propunere a domnului ministru) care constă
în colaborarea haotică a tuturor celor care au ceva de spus
pro sau contra, într-o zglobie activitate culturală care
presupune colorarea cu cariocile a fragmentelor discutabile din legea
cinematografiei şi din regulamentul CNC şi trimiterea ulterioară a
hîrtiilor respective către cancelaria ministrului.“
- Mihai Fulger:
„Dl Cristian Comeagă şi cum se procedează «româneşte»“
„Ce m-a deranjat cel mai mult (nu
pentru prima dată) este atitudinea injustă a unora dintre
reprezentanţii «industriei» neaoşe faţă de critica de
film, la întîlnirea din 28 aprilie. Cel care a scos-o la
lumină de data asta a fost producătorul Cristian Comeagă, acelaşi
care, în urmă cu o lună, îi răspundea lui Cristian
Mungiu: «Apropo, vă rog insistent să-i daţi peste mînă
lui Tudor Giurgiu. Individul e aproape de a uni breasla prin
festivalul şi premiile lui, aşezînd alături veterani şi
pifani, plebei şi corifei. Învăţaţi-l cum se procedează
româneşte: sub pretextul înnoirii şi al luptei contra
mediocrităţii, fiecare nou val are datoria să le bage la fund pe
celelalte».
Intervenind în discuţia de la
Minister, Alex. Leo Şerban a făcut următoarea sugestie: deoarece
succesul de public e relativ (mai ales în România), este
preferabil ca la concursul CNC să se ţină cont mai mult de
succesul de critică al regizorilor, mizîndu-se pe filmele care
au şanse mai mari de a aduce prestigiu internaţional
cinematografiei noastre. Atît i-a trebuit dlui CC pentru a-l
ataca pe antevorbitor (la pachet cu toţi criticii), pretextînd
că «nu are sens să intre judecăţile de valoare într-un
sistem», mai ales că ele sînt livrate «cu atîta
uşurinţă». Aici e necesară o punere în context. Cine
este acel critic român care a cutezat să «radă»
(argumentat, dar «cu atîta uşurinţă»...) filmul
Restul e tăcere, produs de dl CC? Chiar numitul A.L.Ş. În
schimb, cine a triumfat la ultima ediţie a Premiilor Gopo iniţiate
de Tudor Giurgiu (oferit drept model)? Chiar pelicula lui Nae
Caranfil. Cele două intervenţii ale dlui CC îi dovedesc
ipocrizia. Încă şi mai grav este că, atunci cînd
A.L.Ş. i-a replicat furibundului producător, afirmînd că
«afară» (în alte ţări) verdictele criticilor pot
determina (in)succesul unui film, mai multe voci din «industrie»
s-au asociat sarcastic dlui CC: «Da, afară!». Ceea ce
s-ar traduce prin «unde vă credeţi voi, criticii, în
Occident? Sînteţi în România, unde verdictele
voastre nu fac nici cît o ceapă degerată. Nu vă convine,
plecaţi afară». În acest timp, dl CC jubila: pusese la
punct critica. Nimeni nu trebuie să-l înveţe pe el cum se
procedează româneşte“.
- Laurenţiu Damian:
„Un concurs mizerabil, căruia îi
voi face publică desfăşurarea“
Dragă Laurenţiu, faci parte, împreună
cu regretatul Ovidiu Bose Paştina şi cu Nae Caranfil, din „Al
treilea val“, care n-a fost să fie în „deceniul satanic“
al anilor ’80 (ce-aţi făcut „după“ e altceva); de ani buni,
eşti director al Studioului Video din cadrul Ministerului Culturii;
totodată, profesor de regie şi publicist, ai afişat în
polemicile din „războiul cel dintre noi“ un fair-play de înger
şi demon sau invers; bref, eşti unicul interlocutor căruia îi
pot pune direct următoarele două întrebări explozive, cu
promisiunea unui no comment final din parte-mi:
1. În ce stadiu se află
cinematografia română ca instituţie, dacă printre ipotezele
unui nou director general la CNC figurează numele lui Ioan Cărmăzan,
autorul foarte recentului O secundă de viaţă, sau cel al
finanţistului Lucian Pricop, ilustrat tot recent prin contribuţia
la desfigurarea ierarhiei ultimului concurs de la CNC?
2. Cum a fost posibil ca la întîlnirea
din 28 aprilie fosta consilieră ministerială Cornelia Paloş, care
a monopolizat discuţia zeci de minute, să i se adreseze actualului
ministru cu formula familistă „că doar facem parte din acelaşi
partid“, iar dl Paleologu să accepte fără crîcnire
afrontul politizării partinice?
Dacă am făcut parte dintr-o generaţie
sau dintr-un „val“, cum spui tu, atunci cu siguranţă eu şi
Bose Paştina (acesta, din nenorocire, post mortem) putem împreună
să ne autointitulăm „generaţia ratată“. Doar Caranfil s-a
salvat, poate pentru faptul că nu a avut ocazia să se expună în
genul filmului documentar de tip social (ca mine) sau simbolic, dar
cu trimiteri clare la sistem (ca Bose Paştina).
Nu răspund provocărilor tale în
zona politicului, pentru că de cîte ori am vorbit despre
sistem s-a interpretat că am vorbit despre oameni! Cum vine cineva
la conducerea unui minister – Ministerul Culturii –,
cineaştii formează grupuri, şi interesul de grup este mai mult
decît străveziu. Este valabil şi pentru cei tineri (unii nu
mai sînt prea tineri), şi pentru cineaştii generaţiilor ’60,
’70 (o parte dintre ei nu mai sînt de mult cineaşti). Se
uită un lucru: directorul general CNC este, conform legislaţiei în
vigoare, un contabil! Unul înconjurat de tot felul de comisii
de lectori de proiecte, în care foarte puţini ştiu să
citească în cheie filmică, să vadă imagini dincolo de
cuvinte. Ca să nu mai spun că fiecare membru, fiind numit de o
organizaţie de cineaşti, reprezintă interesul celor care l-au
trimis acolo. Concursul de proiecte devine o dosariadă în care
se poate întîmpla ca un scenariu notat cu 4 să cîştige
finanţarea, în urma unui punctaj al întregului dosar cel
puţin ciudat!
Cînd am candidat la funcţia de
director general al CNC, dincolo de un concurs absolut mizerabil –
şi odată voi face publică „desfăşurarea“ lui –, am crezut
că un asemenea post implică un om care să aibă o strategie, care
să simtă momentul actual al filmului românesc, cel puţin în
privinţa festivalurilor, şi care să aibă inteligenţa şi curajul
să spună unor cineaşti „continuă!“ şi altora, „ajunge!“.
- Radu Jude:
„Cine e de vină? Eu şi toţi cei
care au procedat ca mine“
Dragă Radu Jude, în plină febră
a lansării filmului tău de debut, Cea mai fericită fată din lume,
care a obţinut cîteva distincţii internaţionale, dar nu încă
de prim rang, urmînd a fi proiectat la Cannes într-o
secţiune paralelă fără premii, după impresionantul succes de
public la Festivalului Filmului European din Bucureşti, te întreb
dacă ai fi dispus: 1. să nu discutăm acum nimic despre filmul tău,
care va fi comentat în cronici, după premieră, şi să te
arunci pe loc în vîltoarea celei mai nefericite discuţii
din lumea filmului românesc; 2. să rişti „a-ţi pune în
cap toată lumea“, de la politician, parlamentar sau ministru la
director general în funcţie sau prezumtiv, discutînd nu
numai despre „îmbunătăţirea Regulamentului“, dar şi
despre schimbarea legii, reformarea CNC-ului etc.; 3. iar dacă da,
de ce ţi-ai asuma aceste riscuri?
1. Discutăm ce vreţi dumneavoastră.
2. Da, în măsura în care
mă pricep la lucrurile astea.
3. Sincer, nu văd nici un risc. Sau
singurul risc ar privi discuţia însăşi, ca atîtea
altele pe temele acestea: să nu aibă nici un sens, să nu ducă la
nimic. Dar poate sînt eu fatalist.
Atunci să renunţăm la numerotarea
întrebărilor şi să fim mai epici. Apropo de „fatalism“,
ai parcurs deja o mică odisee personală la concursurile CNC, iar la
ultimul dintre ele ai fost chiar „mărul discordiei“, agent
indirect al „înveninării atmosferei“ şi al „compromiterii
imaginii instituţiei“, după exprimările dintr-o împrejurare
oficială a unui Voronin dîmboviţean. Cum au început şi
cum au urmat contactele cu sistemul concursurilor de la CNC?
Am obţinut finanţare de la CNC pentru
două proiecte: scurtmetrajul Lampa cu căciulă (în 2005) şi
lungmetrajul Cea mai fericită fată din lume (în 2007). În
paralel, am mai făcut două scurtmetraje, unul cu bani de la TVR,
celălalt fără nici un sprijin din partea vreunei instituţii
publice româneşti. Din fericire pentru mine, ambele filme
finanţate de CNC au fost selectate de festivaluri considerate
importante, au luat premii, au fost cumpărate de distribuitori şi
de televiziuni din străinătate. Sper că e o dovadă că am
cheltuit banii publici acordaţi acestor filme într-un mod
responsabil.
O dovadă şi o responsabilitate care,
parcă, nu ţi-au folosit la nimic.
Oarecum, fiindcă am aplicat de încă
trei ori la CNC şi am fost respins. Simt totuşi că nu am căderea
morală să comentez prea mult. Şi asta dintr-un motiv simplu: mi-a
convenit cînd am cîştigat, nu mi-a convenit cînd
am pierdut, dar ceva a lipsit din parte-mi. Adică şi la sesiunea
din 2007, cînd am primit finanţare pentru lungmetraj, au
existat cineaşti care, prin succesul filmelor anterioare,
demonstraseră că meritau să facă film mai departe. Dau doar două
exemple: Adrian Sitaru şi Ileana Stănculescu. Sînt sigur şi
că au existat, în plus, proiecte bune ale unor debutanţi
despre care eu nu ştiu mare lucru, dar cred că filmele meritau
făcute. Ei bine, atunci eu n-am zis nimic. Am observat aberaţiile
concursului respectiv, aberaţii imputabile uneori celor din juriu,
alteori sistemului, dar am tăcut, pentru că mi-a convenit: eu
primisem finanţare, eram cu sacii-n căruţă, eram mulţumit că o
să fac filmul pe care l-aţi citat. Păi, dacă am acceptat
nedreptăţile comise la concursul CNC atunci cînd am cîştigat,
de ce să nu le accept şi acum, după ultimul concurs, la care
ziceţi că am fost „mărul discordiei“? Adică ce să fac, să
fac scandal doar cînd nu primesc eu bani şi în rest să
tac mulţumit din gură? Mi se pare mult prea penibil. Îmi
merit soarta: trebuia să ştiu că, dacă te joci cu focul, te mai
şi arzi. Cine e de vină pentru acest sistem care funcţionează
aberant? Eu şi toţi cei care au procedat ca mine.
Fac de 50 de ani dialoguri cu cineaştii
români şi pe nici unul nu l-am auzit vorbind vreodată în
asemenea termeni. E un semn foarte bun. Singurul, în afara
filmelor trimise la Cannes. (Valerian SAVA)
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters