La un deceniu după Marfa şi banii,
cel mai nou film al înaintemergătorului Cristi Puiu combate
stagnarea din cinematografia noastră.
Noul Cinema Românesc s-a născut
în primul an al mileniului trei: pe 1 iunie 2001, avea premiera
lungmetrajul de debut al lui Cristi Puiu, Marfa şi banii,
deschizător de drum pentru cineaştii autohtoni. Însă
adevărata recunoaştere internaţională a „Noului Val“, cum era
atunci botezat, a venit patru ani mai tîrziu, odată cu cel
de-al doilea lungmetraj al regizorului, Moartea domnului Lăzărescu,
apreciat de criticii şi cinefilii din întreaga lume. Acum, în
primul an al noului deceniu, prin Aurora, acelaşi Cristi Puiu
examinează, implicit, fundamentele modelului cinematografic
(transformat treptat într-o modă) pe care el însuşi l-a
introdus şi impus.
Cu personajul central, inginerul
metalurg Viorel Ghenghea, facem cunoştinţă (în noua versiune
a filmului, lansată pe 11 martie în circuitul cinematografic
autohton) încă din pregeneric. În halat de lucru şi cu
cască de protecţie, el se integrează perfect într-un decor
(post)industrial cunoscut. Îl vedem vorbind cu un coleg de
muncă, fără a auzi ce-şi spun unul altuia din pricina zgomotelor
specifice unei fabrici, apoi izolat, meditînd pierdut sau
mîngîind un cîine.
După generic (în care, la
distribuţie, nu apare numele interpretului lui Viorel), îl
revedem, la răsăritul soarelui, fumînd la fereastra unei
bucătării. În următoarele aproximativ 180 de minute (după
timpul nostru, pentru că, după timpul lui, trece mai bine de o zi),
îl urmărim pe protagonist intrînd în contact, prin
diverse modalităţi (de la o banală privire la... cîteva
gloanţe), cu tot felul de persoane. Unele dintre acestea ajung
personaje, dar relaţia lor cu Viorel nu ne este imediat clară, cum
se întîmplă în cele mai multe filme. Pentru
spectatorul care vede Aurora, primul lucru clar este că vreo trei
ore nu va cunoaşte nici o clipă de relaxare, deoarece
regizorul-scenarist Cristi Puiu îi va testa continuu agerimea
şi vigilenţa; mai mult, orice moment de neatenţie l-ar putea costa
un detaliu crucial.
În această opţiune auctorială
rezidă principala diferenţă dintre Aurora şi marea majoritate a
filmelor încadrabile în Noul Cinema Românesc. De
obicei, relaţiile dintre personajele de pe ecran (din care se
desprind motivaţiile lor) ne devin limpezi destul de repede, mai
ales datorită dialogurilor – de exemplu, în filmele la al
căror scenariu a lucrat Răzvan Rădulescu. Aici, Cristi Puiu
polemizează cu fostul său coscenarist (de la Marfa şi banii şi Moartea domnului Lăzărescu), sugerînd că esenţa artei
cinematografice e în altă parte. A documenta realitatea prin
intermediul filmului implică şi asumarea unor zone de
indeterminare, deoarece o „felie de viaţă“, aleasă cît
mai semnificativă şi decupată ca atare din fluxul existenţei
cotidiene, nu conţine răspunsurile la toate întrebările care
ne interesează pe noi, observatorii externi ai lumii (re)prezentate.
În Aurora, dialogurile nu mai
constituie modalitatea dominantă prin care ni se livrează
informaţii preţioase despre personaje. De pildă, atunci cînd
Viorel răbufneşte împotriva concubinului mamei sale,
sesizasem deja, din interacţiunile anterioare ale celor doi, răceala
dispreţuitoare cu care primul bărbat îl priveşte pe al
doilea, în pofida tuturor încercărilor acestuia de a-i
intra în graţii. Totuşi, indiciile oferite anterior de
limbajul nonverbal al protagonistului nu fac scena confruntării mai
puţin intensă.
În ceea ce priveşte motivaţia
crimelor săvîrşite de Viorel, de abia ultima secvenţă, cea
din secţia de poliţie, ne oferă o posibilă explicaţie. O altă
motivaţie a protagonistului poate fi desprinsă din secvenţa
duşului şi dintr-o replică, aparent absurdă, adresată de Viorel
educatoarei fiicei sale; găsim aici şi un posibil răspuns la
întrebarea: „De ce acum?“. Însă, chiar şi la
finalul filmului, multe alte interogaţii fireşti rămîn
nerezolvate. Astfel, spectatorul participativ nu mai trebuie doar să
pună cap la cap piesele pe care i le pun la dispoziţie realizatorii
filmului. Cristi Puiu ne oferă deliberat un puzzle din care unele
piese lipsesc, mizînd pe puterea noastră de a umple golurile
cu sprijinul imaginaţiei, ba chiar ne ironizează dorinţa de a afla
totul (răspunsul Luminiţei, fiica lui Viorel, la întrebarea
tatălui „Cine-i Andreea?“, pe care o asociem cu o secvenţă
anterioară, cea din magazinul de haine pentru bărbaţi).
Evoluţia complet imprevizibilă –
chiar dacă, retrospectiv, justificată psihologic – a
protagonistului izbuteşte să menţină suspansul filmului, iar
tensiunea creşte după primul (dublu) asasinat, astfel încîtAurora poate fi văzut, la fel ca şi 4 luni, 3 săptămîni şi
2 zile al lui Cristian Mungiu, ca un thriller atipic, ce transcende
graniţele genului. Nu este primul film românesc avînd ca
protagonist un criminal în serie (merită amintit aici În
fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, cu care regizorul Sinişa
Dragin debuta pe marile ecrane în 2001), însă este cu
siguranţă cel mai fascinant şi cel mai stimulant. Protagonistul
său ne captivează şi, totodată, ne înspăimîntă prin
aparenta sa normalitate. Chiar dacă asistăm, în prima parte a
filmului, la pregătirile minuţioase ale lui Viorel (pe care ni-l
putem imagina ca pe un profesionist/perfecţionist în tot ceea
ce face), omorurile ne şochează pentru că sînt comise de un
om ca şi noi, ajuns într-un moment de criză existenţială. Aurora ne provoacă să ne gîndim cum am acţiona dacă viaţa
ne-ar fi zguduită din temelii: am fi în stare să recurgem la
violenţă, ba chiar să-i ucidem pe cei care, considerăm noi, sînt
obstacole în calea fericirii noastre?
S-a scris şi vorbit (prea) mult despre
„minimalismul“ Noului Cinema Românesc. Cred că Aurora,
care a beneficiat de zeci de locaţii şi de figuranţi (ca şi Moartea domnului Lăzărescu, de altfel), nu poate fi etichetat drept
„minimalist“. Este un film care prezintă într-o lumină
nouă – deopotrivă aurorală şi crepusculară – Bucureştiul
(cu centrul şi periferiile sale, cu apartamente şi case impozante,
dar şi cu blocuri standardizate şi autobuze aglomerate), perceput
prin ochii eroului omniprezent şi transpus pe ecran cu foarte mare
atenţie la detaliile relevante, incluzînd unele indicii
oferite pe parcurs de autor. De exemplu, ne-am putea întreba de
ce, în curtea unei uzine metalurgice, sînt descărcaţi
dintr-un camion nişte porci tranşaţi. Sau, spre final, ce face
Viorel cu cele două coroane funerare?
Şi prin imagine (semnată de Viorel
Sergovici), Aurora se distanţează de recentele creaţii ale Noului
Cinema Românesc. În continuare, tăieturile de montaj
sînt folosite cu parcimonie, iar prim-planurile, evitate. Însă,
în interioare, încadraturile personajelor sînt mai
puţin obişnuite, între actori şi camera de filmat
intercalîndu-se cadre de uşi, culoare şi chiar ziduri, pentru
a accentua senzaţia voaioristică, iar în exterioare aparatul
urmăreşte uneori cîte un trecător, sugerînd unghiul
subiectiv al protagonistului. Mişcările camerei sînt
coregrafiate cu precizie, fără improvizaţii justificabile prin
maniera de filmare freestyle, iar unele mizanscene elaborate, cu
multe personaje aglomerate într-un singur spaţiu, devin
veritabile bijuterii de regie cinematografică. Reuşita este cu atît
mai remarcabilă cu cît regizorul este şi interpretul rolului
principal, deci se află mereu în faţa aparatului de filmat,
nu în spatele său. Performanţa actoricească a cineastului
este deopotrivă convingătoare şi tulburătoare. Cîteva
secvenţe ne sînt suficiente pentru a nu-l mai vedea pe ecran
pe Cristi Puiu, ci pe Viorel Ghenghea – un om inteligent şi
meticulos, care, atunci cînd lumea sa îşi iese din
ţîţîni, ajunge să omoare pentru a restabili ordinea în
haos.
Aurora este un film de autor nu doar
pentru că regizorul său e şi scenarist, şi interpret al rolului
principal, ci pentru că, în fiecare cadru, Cristi Puiu
reuşeşte să fie fidel viziunii sale personale, dovedind un
(îndreptăţit) curaj nebunesc, tot mai rar la cineaştii de
azi. Evoluţia sa de la un film la altul ne oferă imaginea unui
artist care nu încetează să caute esenţa ultimă a artei
sale, refuzînd să se cantoneze într-o formulă brevetată
şi chestionîndu-şi chiar creaţiile anterioare. Ce leagă,
înainte de toate, filmele sale este dorinţa constantă a
autorului de a lăsa mărturii despre lumea în care trăieşte.
Cred că Aurora, la fel ca şi Marfa şi
banii şi Moartea domnului Lăzărescu, va fi considerat, în
viitoarele istorii ale cinematografiei româneşti, drept un
film-reper, care ar putea – şi ar trebui – să aibă ca efect
reconfigurarea Noului Cinema. Prin filmul său, Cristi Puiu le aruncă
mănuşa regizorilor autohtoni, invitîndu-i să iasă din cor
şi să-şi caute propria voce. Eu unul aştept cu nerăbdare
reacţiile cineaştilor.
Eu cred ca dupa un astfel de film e greu sa mai faci vreunul. Pentru ca s-ar putea sa para prea putin, celorlalti. Prea mic.
Asta doar daca nu faci unul si mai si.
okalexandru - Marti, 22 Martie 2011, 16:28
sa-ti spun ceva: da, m-ai facut sa vreau sa-l vad.si chiar o sa revin cu o parere dupa. sper sa fie noul inceput al noului cinema din noul val din noua romanie
verdesg@yahoo.comgeorges - Joi, 24 Martie 2011, 14:01
am fost aseara la MTzR sa vad filmul. e un fiasco. dupa o ora lumea se foia pe scaun. dupa doua ore deja susotea in sala. dupa doua ore si un pic a inceput sa plece. nici macar cele 20 de min de final (singurele care se ridica la mult trambitatul nivel al noului val) nu-l salveaza.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters