La a cincea ediţie a festivalului,
Sala Studio a fost neîncăpătoare la cîteva proiecţii
şi a reuşit să întrerupă circulaţia pe Bulevardul Magheru,
aceasta fiind, cred, una dintre emblemele cinematografice – ireale,
aproape – ale săptămînii trecute.
Cei mai fericiţi spectatori din lume
La sfîrşitul uneia dintre
ultimele zile de vizionări, Andrei Creţulescu, pe care mi-am permis
să-l parafrazez în titlu, selecţionerul unic al celor trei
secţiuni din B-EST, întreba cîţiva regizori şi critici
cum facem să aducem lumea în sălile de cinema, asta după ce,
la filmul lui Radu Jude din competiţia de lungmetraje, doar scena a
rămas neocupată. Răspunsul nu este foarte complicat şi ne plimbă
prin elementara psihologie socială, „upgradată“ cu noile
tehnologii, atît de lesne de accesat. Cu alte cuvinte, s-ar
putea ca aceleaşi filme, care au burduşit sala de cinema săptămîna
trecută, să nu adune mai mult de 4-5.000 de spectatori în
exploatare curentă, fiindcă biletele sînt, totuşi, scumpe,
filmul de artă/românesc/alternativ – spuneţi-i cum vă
place – nu face casă în genere şi, mult mai important,
cred, n-ar mai exista apartenenţa la o elită ad hoc, a celor care
aşteaptă şi merg la festivalurile de cinema; în plus,
desigur, e mult mai comod ca filmele să fie descărcate de pe
diferitele şi atotcuprinzătoarele „torente“.
N-am să încep cu binemeritatul
trofeu B-EST, atribuit peliculei belgiano-franceze Eldorado, regizată
de Bouli Lanners (care are şi rolul principal), deoarece filmul cel
mai aşteptat a fost primul lungmetraj al lui Radu Jude, Cea mai
fericită fată din lume. Bine strunit, cu cadre aparent nestudiate,
neglijente uneori, cu burţi şi chipuri comune acoperind ecranul şi
imaginea platoului unde este filmat şi refilmat, într-un mod
care m-a dus cu gîndul la structura repetitivă din muzica
influentului compozitor de film Phillip Glass, un testimonial, filmul
este proaspăt, cu un subiect oarecum minor, dar care ne face cu
ochiul către eternele şi fascinantele schimonoseli sufleteşti ale
românului cel de toate zilele: căpătuială cu orice chip (la
propriu) şi preţ, atracţia hipnotică exercitată de un Bucureşti
sufoca(n)t, descurcăreala inepuizabilă şi zglobie etc. Chiar dacă
are un moment de vulgaritate prea gros, inutil, şi este oarecum
lung, filmul ne propune un surprinzător de bun Vasile Muraru în
rolul unui tată rural şi la vorbă, şi la port şi, mai ales, o
senzaţională Luminiţa Stoianovici, care a murit la sfîrşitul
anului trecut, o machioză unsă cu toate alifiile. Mergeţi să-l
vedeţi!
Singurătăţi (ne)fericite
Revenind la Eldorado, sîntem
plimbaţi printr-o Belgie lăturalnică, populată de personaje
singure, placide şi ataşante. Chiar şi tînărul Elie, cu
chipul său tulburat, îi devine simpatic lui Yvan, ursuzul
dealer de maşini americane vintage, asta după ce îl prinde
ascuns sub patul său, la furat. Un cvasi-road-movie senin, fără
forţări inutile şi cu cîteva imagini foarte frumoase.
Preferatul meu a fost Wendy and Lucy de
Kelly Reichardt, un minimalist ca la carte, emoţionant, cu un
personaj, două jumătăţi de personaje şi un cîine, fără o
intrigă tare, duios fără să fie zaharisit şi blînd fără
să fie tezist. Wendy este Michelle Williams, fosta soţie a lui
Heath Ledger, a cărei călătorie pauperă spre Alaska este
întreruptă de o încercare de furt şi de pierderea
căţeluşei Lucy. Viaţa ei este fărîmiţată, nu are nimic
sigur, este singură, dar nu disperă, chipul îi este o
permanentă oglindă a speranţei senine şi merge neobosit după
rătăcita Lucy, care e singura ei prietenă şi grijă. Finalul
tuşant şi nu atît de neaşteptat este, pînă la urmă,
un happy-end sincer şi melancolic.
Tot un personaj singur este şi
Monsieur Morimoto, din filmul cu acelaşi nume al francezului Nicola
Sornaga, japonezul plecat la Paris să trăiască într-o
nesfîrşită boemie şi să picteze. Filmul ca filmul, dar
domnul Kenishi Morimoto, premiat cu Menţiune Specială pentru rolul
din film, a fost vital pînă la epuizarea noastră, a celor
care l-am privit dansînd neobosit pe muzica tarafului din
Clejani, cu care a şi reuşit o pseudo-evadare coborîtă,
parcă, din film. Vi se pare absurd? Atunci ce spuneţi de satul unde
femeile îşi trimit bărbaţii într-o nedeterminată
abstinenţă sexuală dacă nu readuc apa vitală în fîntîni,
iar o pereche aşteaptă întîlnirea cu destinul anunţat
încă din copilărie? Absurdistan de Veit Helmer ne propune un
basm care duce cu gîndul la pisicile lui Kusturica, fără să
cadă în capcana epigonului pretenţios.
Ultimele două filme ale competiţiei
de lungmetraj sînt aspre, desenînd o lume violentă şi
care abia reuşeşte să se salveze, cu sacrificiile obligatorii şi
previzibile. Familiile din Shotgun Stories de Jeff Nichols sînt
unite de tatăl a şapte fraţi, a cărui moarte lasă ura
neconsumată să erupă, alimentată în fiecare zi, monotonă
şi implacabilă, plină de grija răzbunării. Chiko, al turcului
Ozgur Yildirim, reia – a cîta oară? – eterna poveste a
emigrantului turc marginalizat de o societate insensibilă, pe care
nu o poate domina decît violent; cu toate acestea, onoarea nu
este extirpată din substanţa intimă a acestor permanenţi străini,
iar secvenţa finală, cu singurătatea definitiv asumată, este prea
subliniată pentru a mai fi, măcar, acceptabilă din punctul de
vedere al spectatorului.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters